Cum acţionau „interlopii apelor“ de acum un secol. Terente, Codin şi Danacu au inspirat până şi un scenariu de film, premiat la Cannes cu „Palme d'Or“
0Crime oribile, violuri de neimaginat, jafuri ca-n filme şi tot felul de întâmplări ciudate (sau doar romanţate de publicaţiile vremii), ale căror protagonişti au fost nelegiuiţii de acum mai bine de un secol, reprezintă un „model“ rămas valabil şi în zilele noastre, fiind sursă de inspiraţie pentru infractorii de acum din oraşele dunărene.
Când vine vorba despre legendele Dunării, nu-i român căruia să nu-i alunece gândul către poveştile pline de aventuri ale „briganzilor” din secolele trecute. Într-o vreme în care televiziunea şi emisiunile cu vedete încă nu se inventaseră, atenţia lumii era atrasă de poveştile romanţate ale fanţilor de obor şi ale haiducilor de tot felul, care căpătaseră, mai ales din considerente literare şi de „marketing” (realitatea era, evident, diferită) un fel de aură romantică.
Chiar dacă majoritatea lotrilor de odinioară, care înfierbântau minţile domniţelor prin faptelelor de vitejie şi printr-o milostenie bine regizată, şi-au făcut veacul mai mult prin întunecaţii codri subcarpatici, are şi Dunărea poveştile ei, care pleacă de la piraţii de acum câteva secole şi ajung până la mult mai recenţii „interlopi” ai secolului trecut: Terente, Codin şi Danacu.
Primul pirat „oficial” al ţărilor române
Poveştile cu piraţi sunt, ca să spunem aşa, începutul aventurii. De la ele pleacă mai toate legendele, căci nu puţini au fost scriitorii care şi-au folosit imaginaţia pentru a da o faţă romantică tâlharilor drumurilor de apă.
Însă, dincolo de poveşti există şi o fărâmă de adevăr, căci, bunăoară, la Sulina, în cosmopolitul cimitir al Comisiei Dunării, se poate găsi şi acum mormântul singurului pirat recunoscut oficial pe pământul românesc.
Se numea Ghiorghios Kontoguris, era născut în ţinutul grecesc Kefalonia şi a murit pe pe 25 martie 1871, chiar de Ziua Internaţională a Greciei, fie de bătrâneţe (potrivit unor surse, care acreditează ideea unei morţi în sigurătate, ducând cu el secretul unei uriaşe comori ascunsă în Deltă), fie în plină floare a vârstei, după un schimb de focuri cu nişte mateloţi ruşi (după alte surse).
Pe piatra funerară a mormântului grecului este inscripţionat pentru eternitate simbolul piraţilor: craniul cu două oase încrucişate, iar locul este unul dintre punctele importante de atracţie ale cimitirului-muzeu din Sulina.
Piatra de mormânt a piratului Kontoguris. Foto: Adevărul
Evident, controversele nu lipsesc, căci sunt destui istorici care spun că acest Kontoguris n-a fost decât un marinar grec răpus de scorbut, iar oasele sculptate pe piatra de mormânt sunt o simbolistică universală a morţii, nimic mai mult.
Dincolo de controverse, însă, există povestea unui pirat care lua de la bogaţi şi dădea la săraci (şablon consacrat, aşadar), poveste care, mai nou, a trecut din folclor în zona oficială, mai precis pe site-ul Primăriei Sulina, care descrie în detaliu „masterplanul” pirateresc al lui Ghiorghios Kontoguris.
„Piratul lega o scândură de coarnele unei vaci, la care atârna două felinare. Vaca mergea la păscut şi legăna felinarele. Comandanţii corăbiilor care se apropiau de coastă credeau că acolo sunt nave ancorate şi se îndreptau spre ţărm. Din nefericire, cădeau în cursă şi eşuau”, se consemnează pe site-ul Primăriei.
Dar să-i lăsăm pe piraţi deoparte şi să ne apropiem de zilele noastre, pentru a cunoaşte poveştile a trei „interlopi” de altădată: Terente, Codin şi Danacu.
Terente, iubăreţul bălţii Brăilei
Numele Terente trezeşte multe gânduri. Celebrul tâlhar din Carcaliu (Tulcea) are cele puţin trei laturi distincte, care merită analizate. Acestea par să se suprapună perfect pe profilul interlopilor moderni.
În primul rând, am putea vorbi despre Terente haiducul. De altfel, aceasta este latura care a trezit cele mai multe controverse prin istorici, care au oscilat între a accepta intrarea lui Terente în „galeria” marilor haiduci cu simţ civic ai României şi a-l considera doar un tâlhar abil, care a ştiut să-şi facă un „PR” eficient.
Terente, "Regele Bălţilor". Foto: MIB
„Majoritatea celor care au studiat fenomenul Terente pot să spună răspicat că nu există nimic civic în faptele acestuia. Omora şi jefuia pentru propria plăcere. Legendele cu Terente milostivul faţă de săraci s-au născut pentru că tâlharul obişnuia să-i mituiască pe cei care nu-l dădeau în vileag. La urma urmelor, orice sătean din aşezările de pe terioriul lui Terente avea doar două opţiuni: fie era complice prin tăcere, deci lua sau spera la o recompensă de la tâlhar, fie îl turna, dar se putea aştepta la o moarte cumplită”, este de părere profesorul de istorie Călin Roman.
O a doua latură a lui Terente era cea de amant teribil. Înalt, bine făcut şi ieşit din tiparele genetice ale locului (era brunet cu ochii verzi, într-o „mare” de blonzi), el a sucit, se pare, minţile multor cucoane ale acelor vremuri. De fapt, broşurile cu aventurile romantice ale lui Terente se vindeau ca pâinea caldă în primele decenii ale secolului trecut.
Povestea (în mare parte falsă) îl prezintă pe tâlhar ca pe un ghinionist simpatic. Soţia şi cei patru copii îi mor tragic (înecaţi în Dunăre sau răpuşi de ciumă), iar femeia cu care încerca să-şi refacă viaţa îl înşeală, fapt pentru care o ucide, fuge în balta Brăilei (într-un teritoriu greu de controlat de autorităţi chiar şi în zilele noastre) şi se apucă de nelegiuri (cu scop de echitate socială!) la scară extinsă.
„Bietul de el”, vor fi suspinat cucoanele, mai ales că alăturat era şi o informaţie complementară folositoare: „bărbăţia” lui Terente depăşea cu mult mărimea medie. De altfel, acest lucru pare să fie confirmat şi de legiştii care i-au constatat moartea şi care, într-un gest bizar (mai ales pentru acele timpuri) i-au conservat „jucăria” în formol, motiv pentru care s-a păstrat până de curând.
În fine, o a treia latură a lui Terente este sadismul. Lăsată la urmă mai de toţi autorii, a fost în esenţă principala lui latură, căci în cazierul nelegiuitului se află aproape o sută de crime, nenumărate violuri (ba chiar zeci de tinere fete au fost răpite şi transformate temporar în sclavele lui sexuale), sute de jafuri şi de schingiuiri.
Este ucis pe la 32 de ani (în 1927), după o razie de proporţii a jandarmilor, printre smârcurile Brăilei. Capul şi penisul îi sunt secţionate şi trimise la „Mina Minovici”, iar trupul este îngropat pe câmp, în afara satului Carcaliu, la Răspântia Lupului. Se zice că l-ar fi dezgropat câinii şi l-ar fi mâncat, ca un fel de pedeapsă post-mortem pentru câinoşeniile lui.
Codin, o poveste de film cu rădăcini reale
Povestea brăileanului Codin – şi ea romanţată până la nivel artistic – are coordonate diferite de cea a lui Terente. Accentele sadice se nivelează (deşi rămân prezente), latura sexuală iese din zona violului şi perversiunii (rămâne însă crima pasională), iar latura haiducească se comută într-o ipostază inedită.
Portul Brăilei în vremea lui Codin. Foto: MIB
Codin oferă şi el ceva celorlalţi, însă nu mai este vorba de bani („luaţi de la bogaţi şi daţi la săraci” - Terente), ci de o rezervă de afecţiune şi de bunătate nesperate. Însă această bunătate se manifestă pasager şi insignifiant, ca-n şarada picăturii de miere în butoiul cu rahat.
Evident, Codin este un „nume de scenă”, adus publicului de marele scriitor Panait Istrati (cu o ecranizare de excepţie, apoi, care a obţinut „Palme d’Or” în 1963, la Cannes, pentru cel mai bun scenariu).
Însă, după câte spune profesorul brăilean Vasile Zbarcea, personajul literar s-a născut din realitate, mai exact din povestea unui anume Călin, mai întâi muncitor în port (la sfârşitul secolului al XIX-lea), apoi şuţ de Brăiliţa şi Comorovca şi staroste de necontestat nelegiuţilor Brăilei. Nimic nou sub soare, căci şi vremurile pe care le trăim sunt împănate cu astfel de personaje.
“Sub toraxul sau herculean era încins cu un brâu lat, de lâna albă, din care ieşea mânerul unui cuţit vârât în teacă. Lângă el, o pălărie noua şi un ciomag noduros, de corn afumat. Dacă n-ar fi avut nişte ochi atât de cruzi şi o talie de bătăuş, neobişnuită, aş fi zis că aveam în faţa mea unul dintre acei numeroşi muncitori din port, cărora li se spunea «vagonari» - crai, beţivani şi zurbagii în toate zilele de sărbătoare". Panait Istrati Nuvela "Codin"
Şi-a chinuit până la exasperare mama (aceasta avea să-l şi ucidă, de altfel, turnându-i în gâtlej, în somnul beţiei, doi litri de ulei încins), şi-a omorât tatăl, apoi pe cel mai bun prieten (crimă pasională, căci „se dădea” la Irina, iubita fără pereche de frumoasă a haidamacului), şi-apoi pe nenumăraţi rivali sau doar simpli posesori de galbeni la care râvnea tâlharul.
În esenţă, în afara violenţei nu avea nimic de oferit. Era o brută de cartier şi cam atât. O simplă scânteie care a aprins imaginaţia lui Panait Istrati, dar care a încins şi creierele opace ale „avatarelor” lui din prezent (cum ar fi indivizii din banda brăileanului „Crăcănatu”).
Însă celor de-acuma le lipseşte aura romantică - de mentor blând al unui copil cuminte - pe care i-au ataşat-o lui Codin cei care l-au transpus în literatură şi în film. Poate că nici Codin n-a avut-o, aşa că, probabil, nu trebuie să ne gândim că istoria prezentului s-a scris deja. Rămâne să vedem ce vor înţelege din ea urmaşii şi ce „statuie” vor căpăta Crăcănatu şi ai lui.
Danacu - exilatul lui Terente
Mult mai puţin cunoscut decât ”tovarăşul” său Terente, tâlharul Danacu încă mai are, totuşi, purtătorii lui de legendă prin Călăraşi şi prin sudul judeţului Brăila.
Se spune că fusese mâna dreaptă a teribilul brigand din Carcaliu, însă pentru că s-a răzvrătit contra „bosului” a fost exilat pe undeva prin zona insulei Gâsca (în ţuinutul Călăraşilor).
Însă chiar şi aşa, renegat de banda lui, Danacu ar fi semănat groaza printre localnici. Trecea Dunărea înot, ajungea în sate, unde prăduia şi jefuia curţile oamenilor mai avuţi, se povesteşte prin zonă.
Se zice că era un bărbat înalt, foarte puternic, care dormea în permanenţă cu pistoalele la piept şi că ar fi fost vândut la poteră de un aghiotant pe nume Frigu. Lăutarii călărăşeni încă mai cântă (deşi tot mai rar, căci şi lăutăria e pe ducă...) despre Danacu şi Frigu, o legendă care, probabil, se va stinge definitiv odată cu ultimul scripcar din Bărăgan.
Nelegiuiţii trecutului i-au inspirat pe nelegiuiţii prezentului
Oricât ar părea de ciudat, „tiparul” infracţional desenat de „interlopii” de acum un secol se regăseşte perfect şi la nelegiuiţii din zilele noastre. Iată şi câteva exemple.
Jaf, crimă şi refugiu în pustietate. Aşa a făcut şi Terente, aşa a făcut şi Codin/Călin, aşa a făcut şi Danacu. Însă absolut identic a procedat şi Alexandru Rabacu, un tânăr de doar 19 ani din Galaţi care, în iunie 2008, a ucis-o cu 11 lovituri de cuţit pe casieriţa unei case de schimb valutar.
Criminalul (culmea, fiu de poliţist) a dispărut cu toţi banii din casierie şi s-a ascuns, timp de aproape trei luni, prin boscheţii de pe malul Dunării, unde a fost prins după mai multe razii ratate ale oamenilor legii. Nu-i aşa că seamănă perfect cu crimele „înaintaşilor” lui? Singura diferenţă este că Rabacu, cuprins de remuşcări, s-a spânzurat, ceea ce lui Terente şi lui Danacu nu le-ar fi trecut niciodată prin minte.
Uciderea rivalului cu cuţitele. Tot în iunie 2008 (perioadă „cu lipici” la infractori din ceea ce se vede), doi interlopi de mică anvergură din Galaţi îl lichidau în plină stradă – ca nişte Codini în devenire - pe Marian Ivan, personaj recunoscut ca un fel de cap al mafiei locale. Aveau să fie capturaţi imediat şi condamnaţi apoi la cîte 17 ani de închisoare (Codin făcuse doar 10 ani - ce-i drept, de ocnă - pentru că-şi măcelărise, tot în plină stradă, un rival).
Exemplele pot continua („material de lucru” există cu duiumul), însă ne oprim aici, căci nu ne-am propus să facem un jurnal infracţional, ci doar să arătăm că nimic nu-i nou sub soare, nici măcar atunci când vine vorba despre lumea interlopă.
Se încarcă comentariile...
