În realitate, acesta poate fi rar văzut, dar norii care coboară peste el, imediat după orele prânzului, îi determină pe toţi cei plecaţi în explorarea lui să se aventureze aproape în necunoscut. 

Aşa mi-a fost dat şi mie, plecată în trei călătorii distincte de explorare a Japoniei, dornică de a cunoaşte aspectele fizice şi geografice, dar şi culturale. Au fost călătorii rezultate dintr-o conjunctură norocoasă pe care am avut-o în anii 2013 şi 2014.

În condiţii normale, nu mi-aş fi permis niciodată astfel de excursii, dar un om al locului a avut încredere să-mi acorde şansa de a mă invita să explorez un spaţiu mult râvnit, încă din copilărie, dar să şi povestesc despre România, chiar comparativ. Visul din copilărie de a călători cu trenul de mare viteză sau cel de a vedea Muntele Fuji au devenit realitate.

Japonia nu este o ţară pe care să o cunoşti cu adevărat în 6 săptămâni, cumulate de trei ori, aşa cum am încercat, ci îţi trebuie mult mai mult. Există un complex fizico-geografic, cultural, administrativ sau politic care necesită multe, multe ore şi ani de studiu pentru a-l percepe în toate esenţele construite la faţa locului de milenii, chiar milioane de ani de la formarea arhipelagului. Muntele Fuji este unul dintre obiectivele principale pe care turiştii ar vrea să-l atingă.

Dacă nu ţinteşti să urci efectiv pe acesta, a-l privi din apropiere poate fi o adevărată provocare. Nu se lasă uşor văzut şi poţi încerca de mai multe ori din diverse alte unghiuri. Am încercat de două ori, călătorind în Parcul Naţional Fuji-Hakone-Izu, dar abia a treia oară i-am văzut craterul, din avion. Este muntele care, dacă ai noroc, îl poţi vedea deasupra norilor în toată splendoarea. La înălţimea lui de 3.776 m, conul străpunge norii fără ”mustrări de conştiinţă”, deşi de la nivelul solului este prea misterios.

Cum s-a format arhipelagul japonez

Japonia, Arhipelagul japonez sau Insulele Nipone, este ţinutul în care totul se cutremură, în medie de 1.500 de ori pe an. Lumea crede că, dacă eşti acolo, chiar simţi cutremurele zilnic. Nu e chiar aşa. Nu le simţi zilnic, dar pericolul este mereu şi ei, japonezii, chiar au o educaţie solidă în ceea ce priveşte dezastrele. De orice natură! Fie tectonice, fie climatice sau de altă natură pentru că, în afară de cutremure, ţara este ”vizitată” des de taifunuri, furtuni puternice pacifice şi, ca efecte secundare cutremurelor puternice, poate fi devastată în zonele de coastă şi de tsunami, valuri uriaşe care mătură totul în cale.

Cel mai recent exemplu a fost accidentul nuclear de la Fukushima, determinat de un cutremur puternic de peste 8 grade Richter din zona Sendai în anul 2011,  pe 11 martie, urmat de valul tsunami, în urma căruia au murit 11.000 de oameni. Cel mai mare dezastru a avut loc, însă, în anul 1923 când, în urma unui cutremur în zona Tokyo-Kanto au murit peste 99.000 de oameni.

Japonia este localizată în Asia de Est, la marginea Oceanului Pacific, unde Soarele aproape te orbeşte în fiecare dimineaţă. Este formată din patru insule importante, Hokkaido, Honshu, Kyushu şi Shikoku, la care se adaugă alte peste 3.000 de insule foarte mici, din care peste 400 nelocuite.

Formarea arhipelagului japonez a început în urmă cu peste 20 milioane de ani, iar teritoriul actual s-a conturat în urmă cu 20.000 de ani. Potrivit legendei, „Japonia a fost creată de către zei care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picături ce au devenit insulele principale, precum şi o multitudine de insule mici (peste 5000)”.

Pentru că arhipelagul s-a format la intersecţia a trei plăci tectonice, Placa Ohotsk, Filipine şi Pacifică, cea Pacifică intrând sub cele două şi rupându-se în Mantaua Pământului, aşa se explică şi multitudinea manifestărilor tectonice şi apariţia celor peste 250 de vulcani, din care peste 100 au rămas activi. Dar, acest lucru nu înseamnă, în prezent, că există un cumul de aspecte negative.

Faptul că activitatea tectonică contribuie la apariţia unor resurse atractive, precum apariţia izvoarelor termale sau fertilizarea solurilor prin aportul de materiale mineralizate, până la următoarele dezastre cauzate de activitatea vulcanică, totul poate fi în folosul societăţii şi acumularea veniturilor din turism.

Fuji, cel mai semeţ dintre „sfinţi”

Datorită evoluţiei geologice, Japonia are în proporţie de peste 80% un relief muntos, încadrat de câmpii litorale. Peste 25 de vârfuri depăşesc 3.000 m, altitudinea maximă fiind în muntele  Fuji Yama/Fuji-san, de 3.776 m. Este inclus de niponi în triada munţilor sacri ai Japoniei, alături de munţii Tate şi Haku.

Din punct de vedere geologic, este un stratovulcan activ, care a erupt pentru ultima oară în anii 1707-1708.

Potrivit legendei, „într-o zi, un tăietor de bambus găseşte o fetiţă de dimensiunea degetului său mare, ascunsă în interiorul bambusului pe care era pe cale să îl taie. Văzând cât de frumoasă era micuţa copilă, tăietorul o ia acasă şi o creşte ca pe propria lui fiică. Aceştia află că, de fapt, copila, pe nume Kaguya-hime, fusese trimisă de pe Lună pe Pământ pentru a fi protejată de războiul care avea loc acolo. Imediat după, de fiecare dată când tăia un bambus, bătrânul găsea în interior o bucată de aur. Foarte curând, tăietorul de bambus şi familia sa devin foarte bogaţi. Kaguya-hime (Prinţesa Lunii) creşte şi devine o tânără de o frumuseţe răpitoare, primind numeroase cereri în căsătorie, chiar şi de la împărat. Tânăra le refuză pe toate, spunând că îşi doreşte să se întoarcă acasă, pe Lună. Atunci când a venit ceasul să se întoarcă acasă Kaguya-hime i-a trimis împăratului o scrisoare şi un elixir care l-ar fi făcut nemuritor. Împăratul refuză şi cere soldaţilor săi să urce în vârful celui mai înalt munte din Japonia şi să dea foc scrisorii şi elixirului, sperând că aşa va ajunge la Lună. Au urcat pe muntele Fuji şi au dat foc scrisorii şi poţiunii în vârful acestuia. Numai că, în loc să ajungă la Lună, au pornit un foc pe care nu l-au mai putut controla. Aşa a devenit muntele Fuji un munte vulcanic”.

Muntele este situat în sud-vestul capitalei Tokyo, la o distanţă de circa 100 kilometri, în partea centrală a Insulei Honshu şi înconjurat de dealuri şi alte conuri vulcanice. „Prima sa ascensiune a fost săvârşită în anul 663, când un călugăr anonim a primit sprijinul şi încuviinţarea zeităţilor locale, reuşind să urce până pe vârful cel veşnic înveşmântat în zăpadă”.

Pădurile de la baza muntelui au fost locuri favorite de antrenament pentru generaţii de samurai. Iese în evidenţă prin înălţimea sa de 3.776 m, fiind muntele cel mai înalt din Japonia. Are o formă conică, simetrică şi arată aproape la fel din orice unghi ar fi privit. Cel care-l fotografiază poate fi considerat un mare norocos! Nu oricând şi oricum poate fi văzut! Muntele este accesibil pe traseele marcate, sezonul oficial de ascensiuni fiind indicat în lunile iulie şi august, chiar şi atunci, pe munte, temperaturile coboară sub limita îngheţului.

O veche zicală japoneză spune că „un om înţelept va urca pe Fuji o singură dată în viaţă, pe când un prost va urca de mai multe ori şi tot degeaba”, drept urmare este nevoie de multe încercări pentru a deveni înţelepţi. Muntele este considerat sacru în religia şintoistă. Azi este masivul care atrage foarte mulţi turişti în Japonia, vara fiind zilnic, în medie, 3.000 de turişti. Un loc de neuitat este pădurea Aokigahara, situată la baza muntelui, spre nord-vest.

Pădurea stă la baza poveştilor folclorice japoneze cu demoni, fantome şi spiriduşi. În vechime, aici era locul unde familiile sărace îşi abandonau copiii bolnavi, precum şi pe bătrânii aflaţi în pragul morţii. Din anul 1950, peste 500 de japonezi au ales să îşi încheie definitiv socotelile cu viaţa în această pădure. Pădurarii descoperă anual circa 30 de cadavre ale sinucigaşilor, un maxim de 80 de victime fiind înregistrat în anul 2002.

Ultima erupţie a vulcanului Fuji a avut loc în decembrie 1707 şi a durat până în ianuarie 1708, cenuşa şi fumul ajungând până la Tokyo. În acea vreme, numeroase cutremure semnalau faptul că urmează un adevărat dezastru. Vulcanul Fuji, având un crater secundar cu un diametru de 600 de metri şi conţinând trei focare: Komitake, Ko-Fuji şi Shin-Fuji, este considerat ca un vulcan activ cu o probabilitate redusă de erupţie. Ceea ce rămâne multor turişti, care nu reuşesc să-l escaladeze, este să-l privească de la distanţă, chiar şi din avion. Una dintre opţiuni este o călătorie în Parcul Naţional care-l înconjoară, la fel cum am procedat şi eu.

Parcul Naţional Fuji-Hakone-Izu, cel mai vizitat parc din Japonia

În Japonia, spaţiile naturale sunt protejate şi conservate, existând un mare respect pentru natură. Pe întreg teritoriul ţării au fost înfiinţate 33 de parcuri naţionale, începând din Insula Hokkaido până la cele mai sudice insule, Okinawa, cel mai vechi parc fiind din anul 1931. Parcurile naţionale din Japonia acoperă o diversitate mare de medii, incluzând vulcani, păduri, mlaştini, plaje, linii de coastă, habitate marine subacvatice. Vizitatorii parcurilor se pot bucura de o varietate de activităţi în aer liber, cum ar fi drumeţii, plimbări cu barca, pescuit, scufundări, băi în ape termale ş.a..

Parcul Naţional Fuji-Hakone-Izu a fost înfiinţat la data de 2 Februarie 1936 şi se întinde pe o suprafaţă de 1227 kmp. Este unul dintre primele patru parcuri naţionale înfiinţate în Japonia. Datorită apropierii de Tokyo, la aproape 100 km, şi a diversităţii caracteristicilor geografice este cel mai vizitat parc din Japonia. Din parc fac parte Muntele Fuji, Fuji Cinci Lacuri, Hakone, Peninsula Izu şi Insulele Izu. De aici Muntele Fuji poate fi văzut mai mult dimineaţa.

Hakone, staţiunea preferată a lui John Lennon

Staţiunea Hakone este cea mai vestită din Japonia şi are un renume internaţional, mai ales pentru calităţile apelor termale. Se spune că John Lennon, membrul trupei Beatles, adora să petreacă timpul liber în Hakone, la un hotel din Miyanoshita, situat pe versanţii vulcanului cu acelaşi nume, se relaxa în apele termale cu calităţi terapeutice. Din acelaşi motiv, foarte mulţi turişti aleg această destinaţie.

Personal, am citit prima dată despre acest mirific loc în romanul lui Haruki Murakami, „Pădurea norvegiană”, şi tot acolo am citit descrieri ale multor locuri din Japonia, locuri pe care le-am descoperit cu adevărat, ulterior. Indiferent de sezon, există câte o motivaţie turistică pentru toate categoriile de vizitatori. Staţiunea este renumită pentru spa-urile termale, existente la orice unitate de cazare sau în spaţiul liber, dar şi pentru muzeele în aer liber, grădinile botanice, străzi şi trotuare exotice.

După o călătorie cu trenul de altitudine pe linia Hakone Tozan (trenul rulează pe cea mai abruptă pantă (80/1000) printre căile ferate din Japonia), vizitatorii au acces mai departe cu telefericul, din punctul terminus Gora (550 m altitudine), şi apoi cu telegondola (Hakone Ropeway) către craterele vulcanice ale muntelui Hakone. La baza caldeirei Soun Zan se află Lacul Ashi pe care se fac croaziere.

Este un lac de baraj vulcanic, format în urmă cu 3.000 de ani, la capătul căruia se poate vedea semeţul Fuji, dacă timpul este senin. Chiar dacă ultima activitate eruptivă magmatică de la Hakone a avut loc în urmă cu 2.900 de ani, când s-a produs un flux piroclastic şi o cupolă de lavă în craterul de explozie, erupţiile freatice au continuat până în secolul XII şi încă mai fumegă. Vulcanul este încă activ, dovadă fiind fumarolele (emanaţiile de vapori de apă şi sulf), apariţia izvoarelor foarte fierbinţi, iar craterele care se deschid ca nişte hăuri şi pe care le poţi vedea de sus, din telegondolă, îţi amintesc mereu, cel puţin ca turist, că vulcanul nu este un munte prea prietenos. Valea Marelui Clocot şi Owakudani sunt locuri care trebuie vizitate obligatoriu.

Owakudani şi Valea Marelui Clocot

Accesul la valea vulcanică se face cu telefericul şi telecabina până la altitudinea de 1.044 m, traseul prin cablu continuând până la Lacul Ashi. Partea spectaculoasă a traseului până la Owakudani este că telegondola trece pe deasupra unui crater imens, cu orificii active de sulf. Este un loc foarte popular pentru peisajele vulcanice spectaculoase, apariţii la suprafaţă a izvoarelor fierbinţi.

În Valea Marelui Clocot sau Valea Fierberii există adevărate lacuri cu apă clocotită şi, pe lângă poteca amenajată pentru turişti, se poate observa un râu termal cu praguri, mici cascade şi meandre printre rocile vulcanice. În apa fierbinte şi încărcată cu sulf, se fierb ouă care devin negre. Simbolul locului. Legenda spune că dacă mănânci un ou negru, îţi prelungeşti viaţa cu 7 ani. Există, de asemenea, şi îngheţată neagră care nu e indicat să se consume atunci când bate vântul.

Fumarolele, adică emanaţiile de vapori de apă şi gaze întregesc peisajul activităţii vulcanice,  într-o zi cu timp senin. Deseori, după orele amiezii, norii acoperă zona şi vântul bate cu putere. Situl turistic din Ōwakudani a fost închis în mai 2015 din cauza activităţii vulcanice şi redeschis pe 27 aprilie 2016. Anul acesta, o nouă avertizare a fost emisă pentru turişti în ce priveşte zona.

Persoanele care suferă de astm, bronşită, boli de inimă, persoanele care utilizează stimulatoare cardiace şi femeile însărcinate sunt sfătuite să nu intre în vale datorită activităţii vulcanice ridicate. Tot de la Owagudani, cei care nu aleg traseul văii în clocot, se pot aventura prin pădure, în direcţia opusă, existând mai multe poteci marcate care urcă până la două vârfuri muntoase sau coboară spre Lacul Ashinoko. În lungul potecilor destul de întunecoase şi umede se pot observa peste tot roci vulcanice şi chiar blocuri de lavă răcită, amintindu-ţi încă o dată că un vulcan nu „moare” niciodată!