De ce trebuie să ne temem de politica externă a Rusiei?
0
În secolul al XX-lea, Imperiul Rus s-a prăbuşit de două ori şi de fiecare dată s-a ridicat şi şi-a urmărit scopurile de mare putere. Prima dată a fost în 1917, când regimul ţarist a fost doborât şi înlocuit cu unul bolşevic, iar a doua oară în 1991, când a avut loc destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
Atunci, în locul URSS au apărut Federaţia Rusă şi alte 14 republici „independente”: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Kazahstan, Kârghâzstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan.
Liderii velicoruşi de astăzi de la Kremlin, pretins democraţi, nu s-au împăcat niciodată cu ideea că fostele republici unionale au ales să aibă propria identitate naţională, propriul drum în viitor şi ţin cu dinţii să le aibă pe toate sub ascultarea lor.Aşa cum era pe vremea ţarismului şi bolşevismului.
Sunt nostalgici după măreţia ţarismului şi bolşevismului când pe teritoriile acestor state au fost strămutaţi milioane de ruşi.
După destrămarea URSS, în câteva dintre aceste foste republici unionale au izbucnit războaie locale de natură etnică, teritorială, religioasă şi separatistă. Este cazul Moldovei (în Transnistria), Georgiei (Osetia), Ceceniei, Armeniei şi Azerbaidjanului (în enclava Nagorno Karabah). Au fost conflicte deschise, întreţinute/sprijinite de Rusia. Acum sunt conflicte îngheţate.
În 2014 însă în cea mai mare fostă republică unională, Ucraina, a început un adevărat război civil. Două sunt motivele războiului. 1) Rusia nu concepe ca Ucraina să iasă de sub influenţa Moscovei şi să urmeze calea euro-atlantică; 2) Rusia consideră că orientarea Ucrainei spre Vest afectează populaţia minoritară rusofonă din Ucraina, care doreşte menţinerea acestei ţări în Comunitatea Statelor Independente (un fel de CAER rusesc).
Ce-i drept, prin venele ruşilor şi ucrainenilor curge cam acelaşi sânge. Dar anexarea teritoriilor unui stat independent, recunoscut de ONU, de către un alt stat - în cazul de faţă Crimeea şi, posibil, regiunile Doneţk şi Lugansk din estul Ucrainei, de către Rusia - constituie o gravă încălcare a tratatelor internaţionale cu privire la frontiere la care Rusia este parte semnatară. Şi o gravă ameninţare la adresa păcii în regiune şi în lume.
Dar, sub pretextul protecţiei minorităţii ruse din fostele republicii unionale, Rusia lui Putin încurajează separatismul. Se erijează în protector al acestor minorităţi, precum se erija Rusia Ţaristă după căderea Constantinopolului până la Primul Război Mondial în apărător al panslavismului şi ortodoxismului (politică foarte evidentă în Transnistria). Cândva, la Radio Erevan circula următorul banc: Cu cine se învecinează Rusia? Răspuns: Cu cine vrea! Cu alte cuvinte, unde pune rusul cizma acolo este şi patria lui.
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, analişti ai vieţii internaţionale nu au nici o reţinere în a afirma că ţintele lui Putin sunt controlul Rusiei la Gurile Dunării şi asupra statelor riverane Mării Negre. Aici au un singur obstacol: Turcia, o nouă putere în zonă. Îngrijorare este şi în Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania, pentru că Rusia doreşte să-şi sporească influenţa în zona Mării Baltice. Cum a procedat în urma asumării anexelor secrete la Protocolul Molotov-Ribbentrop. Prin urmare, întrebarea din titlu este justificată de agresivitatea politicii externe a Rusiei din ultimele trei secole de istorie.
Până în anul 1792, statele feudale româneşti nu au avut graniţă comună cu Rusia, acest viitor mare imperiu cotropitor fiind ocupat să cucerească noi teritorii – conform Testamentului lui Petru cel Mare - în alte zone ale vecinătăţii sale, cum ar fi nordul-estul Europei, marginile Mării Baltice, nordul şi estul Mării Negre, Polonia, zone extinse din Asia Centrală şi Extremul Orient.
În 1725, când Ţarul Petru I îşi prevestea sfârşitul în urma unei puternice răceli contractată în urma inundaţiilor catastrofale ale fluviului Neva în 1724 (informaţie oferită de un ghid al Muzeului Ermitaj), el îşi caracteriza domnia astfel: „Eu am găsit Rusia ca un pârâiaş şi o las ca un râu mare. Iar moştenitorii mei o vor face şi mai mare…” Urmau instrucţiunile pe care „le recomanduiesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie”. Instrucţiunile ţarului priveau ocuparea de noi teritorii, introducerea vrajbei şi dihoniei între state şi partide din interiorul acestora pentru a-şi spori influenţa într-o Europă bulversată de rivalităţi.
Unul dintre primele victime a fost Regatul Poloniei, care a dispărut de patru ori de pe harta Europei, fiind împărţit între Rusia, Austria, Prusia şi Germania, ruşii aflându-se de fiecare dată la masa „ospăţului”.
Pentru statele feudale româneşti, adevărata primejdie rusească a venit după asediul Vienei, la 1683, când a început declinul Imperiului Otoman. Din acel moment, cucerirea pas cu pas a de către Rusia a tuturor teritoriilor stăpânite de Poarta Otomană, extinderea Imperiului Ţarist până la Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ocuparea Constantinopolului (Ţarigradul – Oraşul Ţarilor) şi preluarea moştenirii Imperiului Bizantin de către Dinastia Romanovilor a constituit ţinta politicii externe a tuturor ţarilor ruşi, dintre care s-a remarcat Ekaterina a II-a.
Ţin să evidenţiez faptul că între anii 1711-1854, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman au avut loc 8 războaie, toate desfăşurate pe pământ românesc. Aceste confruntări au durat 27 de ani şi este evident că întreţinerea celor două armate beligerante a fost făcută de populaţia românească aflată în zona de ocupaţie a fiecărui putere agresoare.
Românii au toate motivele să se teamă de expansiunea rusească deoarece, în ultimii 300 de ani ai istoriei noastre, ruşii au ocupat teritorii româneşti în 13 rânduri. La cele opt menţionate mai sus s-au mai adăugat încă cinci, după cum urmează:
- a 9-a ocupaţie a fost în timpul Revoluţiei din 1848-1849, când armatele ţariste, în cârdăşie cu cele habsburgice şi otomane, au ocupat pe rând Moldova, Muntenia şi Transilvania înfrângând Revoluţia;
- a 10-a, între 1853-1856, în timpul războiului Crimeei, când au ocupat Moldova şi Muntenia;
- a 11-a, după încheierea Războiului de Independenţă din 1877-1878, când, deşi România şi Rusia au fost aliate împotriva Imperiului Otoman, ruşii ne-au răpit judeţele Ismail, Kahul şi Bolgrad din sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru, teritoriu numit şi Basarabia;
- a 12-a, prin Utimatumul sovietic din 26 şi 28 iunie 1940, când Imperiul Roşu de la Moscova a silit România să-i cedeze Moldova dintre Prut şi Nistru, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.
Ultima ocupaţie, a 13-a, (să fie ultima!) a fost cea mai dramatică, mai dureroasă, cu urmări încă nevindecabile, pentru că românii au plătit extrem de scump prezenţa cizmei ruseşti şi a stafiei lui Lenin şi Stalin pe pământ românesc, în casele, şcolile şi sufletele lor.
Din munca românilor, a trebuit să fie întreţinută o armată de ocupaţie sovietică de la 23 august 1944 până în octombrie 1958; tot din munca lor, statul român a fost obligat să plătească Rusiei Sovietice despăgubiri de război care au însumat 1,2 miliarde de dolari (la cursul acelor ani), în loc de 300 de milioane cât prevedea Tratatul de Pace de la Paris din 1947. A urmat jaful economic de proporţii naţionale, prin intermediul sinistrelor SOVROMURI (societăţi comerciale mixte româno-sovietice). Eram elev când în Gara Focşani am văzut nesfârşite garnituri de vagoane încărcate cu grâu venind din Sud, din Bărăgan şi îndreptându-se spre Nord. Rusul mânca pâinea românului, plugarul nostru – mămăligă.
La toate aceste nenorociri s-a adăugat ocupaţia politico-ideologică a naţiunii noastre. În timpul în care sovieticii/ruşii au avut trupe de ocupaţie la noi (1944-1958), dar şi câţiva ani după aceea, ei au încercat pe toate căile, în principal prin intermediul instituţiilor militare, de învăţământ, ştiinţă şi cultură să altereze fiinţa şi fibra naţională a poporului român. Să-l deznaţionalizeze, dacă se poate. Dar nu s-a putut.
Ar mai fi şi a 14-a ocupaţie, TEZAURUL României de la Moscova, dar aceasta pare a fi o poveste fără sfârşit.Conducătorii Rusiei o fac pe niznaiu. Kakaia tezaur?, întreabă ei.
Rusia are un „dinte” împotriva elementului românesc din mai multe motive. Cel mai important datează din timpul Crizei Orientale (1853-1856, Războiul Crimeei), când, din cauza Principatelor Române, Rusia nu a reuşit să ocupe Constantinopole punându-şi în cap toate marile puteri europene care au instituit blocada navală în Marea Neagră împotriva ei.
Criza Orientală a deschis în plan european şi problema Unirii Principatelor Române nedorită de Rusia. Şi acesta este al doilea motiv al duşmăniei Rusiei faţă de noul stat (numele de România datează din anul 1862), pentru că principele Alexandru Ioan Cuza a orientat politica externă a Principatelor spre Occident. Spre Franţa, în primul rând.
Prin grandoarea lor, oficialii Rusiei/URSS i-au sfidat întotdeauna pe români! I-au duşmănit! I-au înjosit! Le-au lezat demnitatea! Pe la cumpăna secolului 18 cu secolul 19, un colonel rus îşi exprima indignarea că nu-i vede pe români prăbuşiţi, că „se agaţă cu ghearele de crestele Carpaţilor”. „Le-am scoate şi ochii ca să nu mai poată plânge”, a zis un alt oficial rus.
După Pacea de la Adrianopol (1829), când Rusia a instituit Regulamentul Organic în Principate (un surogat de Constituţie), diplomatul francez Bois de Comte avea să noteze: „Rusia, atât înainte cât şi după 1828, a considerat Principatele – şi în timp de pace – drept mijloc de a întreţine şi a-şi spori influenţa asupra teritoriilor aflate sub dominaţia Porţii, iar în timp de război drept un grânar care-i hrăneşte armata”.
După îndoita alegere a lui Cuza ca Domn al Principatelor Române Unite, Rusia a uneltit pentru desfacerea Unirii. Grăitor în acest demers sunt scrierile istoricului rus V.N.Vinogradov descoperite în anul 1961 în arhivele ţariste: „Ţarismul – scria Vinogradov - nu putea privi cu ochi buni Unirea. Franţa va domina acel stat şi va forma o barieră în calea Rusiei spre Constantinopol. Rusiei îi era teamă ca Unirea să nu se facă de jos, pe cale revoluţionară (…) Iscălind tratatul (de la Paris, 8 martie 1856 – n.a.), guvernul rus se gândea la revizuirea lui, la recâştigarea poziţiilor pierdute şi, înainte de toate, la restabilirea dreptului Rusiei asupra Mării Negre”.
Quod eram demonstandum!
P.S. 1) La 23 august 1983 mă aflam la Soci, în Caucaz. Am urmărit principalul post de televiziune din URSS ca să ascult ce spune despre ziua naţională a României. Eram curios. Informaţia despre acest eveniment, una laconică, de câteva secunde, a fost difuzată ultima în sumarul acelui jurnal TV. Pe atunci, România era „ţară frăţească” a URSS. Un frate mai mic. Cât un ghimpe! Aşa cum ne consideră, azi, şi vicepremierul rus Rogozin.
Se încarcă comentariile...
