Cronică de cititor: „Colectivizarea sufletelor sau Memoria pământului confiscat“

Radu Borcea

Reprezintă primul roman citit de mine, din anul 2016. Deşi am participat la lansarea acestuia, în preajma Crăciunului, am preferat să simt mai întâi spiritul Sărbătorilor de Iarnă, regăsite de altfel şi în primele pagini ale sale, şi apoi să citesc despre drame.

Trebuie să recunosc că, deşi ne despart vreo două decenii (cel puţin) de existenţă, mare parte din ce a trăit autorul, reieşite din confesiunile sale, le-am trăit şi eu, semn că transformările societăţii trecute şi actuale s-au produs extrem de lent.

”Colectivizarea sufletelor sau Memoria pământului confiscat” este un roman care descrie câte o dramă în fiecare capitol, dar să nu creadă cititorul foarte tânăr că este vorba despre vreun roman în stilul horror contemporan sau vreo luptă între vampiri. Nu! Este vorba despre o luptă dintre fiecare suflet pur, atacat pe nedrept de către criminalii activişti şi ”vampiri” ai statului socialist-stalinist sugători de sânge naţionalist. Constaţi, pe ici colo, chiar similitudini cu societatea actuală şi dorinţa unora de a răzbi pe nedrept prin unghere în care nu mai există loc pentru meritocraţie.

Poate că analogia cu vampirii nu ar fi cea mai potrivită, dar fiecare filă reprezintă un document istoric, povestit de către cel care, în copilăria sa, a fost marcat de transformarea unei societăţi deja afectate de Războaiele Mondiale şi de calamităţile naturale, într-o societate a minciunii, a manipulării, a confiscărilor de proprietate, a regresului de la dezvoltarea unei democraţii, către societatea uniformă a ”spălaţilor forţat pe creier”. A unei societăţi însângerate în toate formele sale, a reprimării cuvântului şi a existenţei, în care singura deviză urma să fie: ”dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea”!

Autorul trăieşte drama consătenilor săi care, la primul semn de împotrivire şi revoltă, au fost nevoiţi să îndure pedeapsa cu temniţa şi tortura. ”Memorialul Durerii” are în arhive şi pe aceştia!

Cei din Răstoaca, comună de cojani vrânceni, protestează împotriva colectivizării forţate aşa cum au făcut-o şi cei din Vadu Roşca, Suraia, ori alte comune de prin ţară. Evenimentele de după 1948, începând cu procesul de naţionalizare a proprietăţilor private şi continuat cu procesul de colectivizare forţată din 1957, reprezintă doar două procese de început a unei epoci de aproape jumătate de secol, în care dacă nu ai trăit măcar câţiva ani,  nu ai cum să înţelegi ceva doar cu smartphonul în mână.

Citind romanul, regăseşti fragmente din copilărie sau adolescenţă dacă eşti un cititor de vârsta a doua adultă, dar dacă eşti un cititor născut în democraţie romanul se poate citi ca un document istoric, cu fapte, date, povestiri ale martorilor, fără să aibă pretenţia că vor fi înţelese şi sentimentele trăite, doar ancorându-se cineva în imaginar.

Regăsim explicaţii despre cum şi-au împărţit la Yalta, marile puteri mondiale, sferele de influenţă şi cum am fost condamnaţi pe un şerveţel al lui Churchill să fim ”ocrotiţi” aproape pe vecie de către sovietici. Parcă şi astăzi avem impresia că nu se mai termină calvarul, nu-i aşa?
Romanul mai cuprinde şi multe confesiuni ale celor care au suferit în temniţele comuniste, mărturisiri obţinute după căderea dictaturii, nicidecum atunci când ”lacătul la gură” urma să devină o condiţie sine qua non pentru neciripitori.

Veţi regăsi inserate multe vorbe înţelepte ale bunicilor, părinţilor, ţăranilor cu frică de Dumnezeu, versuri scrise sau doar rostite pe vremuri, lacrimi, urme de tortură, exemple de prostie de partid şi ceva umor din Epoca de Aur pentru a mai atenua durerea, toate pe parcursul a 180 de pagini.

Chiar dacă este la primul său roman, autorului, de formaţie jurnalist, nu pot să-i aduc critici asupra scrierii în sine, ci doar observaţia unui cititor care a fost pus în dificultatea de a discerne care sunt personajele ce poartă nume reale şi care dintre ele au nume fictive. Câteva le-am identificat, dar istoria, cred, ar trebui să ne-o asumăm în adevăr, cu tot cu personajele sale.