Triunghiul sacru din colţul Dobrogei. Bisericuţele din nuiele de la Izvoarele, Satu Nou şi Strunga

Triunghiul sacru din colţul Dobrogei. Bisericuţele din nuiele de la Izvoarele, Satu Nou şi Strunga

Bisericuţa din nuiele de la Izvoarele, consemnată la 1820 Foto Ionuţ Druche

CONSTANŢA. Aproape de peştera unde a trăit Sfântul Apostol Andrei, din pământ şi nuiele au răsărit trei bisericuţe la care s-au închinat ortodocşii pe vremea Imperiului Otoman.

Ştiri pe aceeaşi temă

Când Dunărea coteşte brusc din şerpuiala ei lină spre Marea Neagră, ştii că ai ajuns în Dobrogea. Prelungind parcă aşteptarea întâlnirii cu revărsarea, fluviul face un ocol al ţinutului, apoi o ia pieptiş spre nord. Trece de vechii munţi ai Măcinului, apoi scaldă pământul cu braţele deltei, ca să lase spaţiului timp să respire. Pe malul înverzit al Dunării, aproape de Ostrov, este pace cât vezi cu ochii, ca la începutul facerii lumii. Nu se aude decât, uneori, zgomotul sacadat al unei ciocănitori de fier - câte o dragă care scoate nisipul de pe fundul fluviului.

Colinele coboară brusc dinspre şoseaua Adamclisiului, ca într-un montagne-russe care te poartă la picioarele Dobrogei. Sunt 119 kilometri de parcurs de la Constanţa la Izvoarele, satul ascuns de lângă Lipniţa. Sătenii îi spun încă Pârjoaia. Câteva file de istorie mai în spate, numele aşezării era Sucidava.

Arheologii au descoperit aici, în anii `80, vestigii ale unei cetăţi antice, pe care analele istoriei o consemnează de pe vremea împăratului Aurelian. Un anume detaliu face specialiştii să se gândească la existenţa unei episcopii la Sucidava. Săpăturile au scos la iveală un set liturgic din secolele IV-VI după Hristos, compus din 17 piese de argint: şase linguriţe, şase pahare în formă de potir, o cană mai mare, o căniţă trilobată, o strecurătoare şi o cutie pentru păstrat relicve.

Locul la care se închină un arhitect

Un colţ de istorie este păstrat pe pajiştea întinsă, care mângâie coasta Dunării, din curtea familiei Calboreanu. Arhitectul bucureştean Vlad Calboreanu şi soţia sa, profesoara Lucia, sunt ambii îndrăgostiţi de Dunăre. Aici, la Izvoarele şi-au găsit liniştea. Din cuibul lor cu pereţi albi şi ferestre albastre privesc cum se îmblânzeşte natura primăvara, cum se coace vremea în vatra de foc a Dobrogei şi cum se stinge văpaia soarelui, toamna târziu.

„Obişnuiam să mergem în Delta Dunării, aveam un loc extraordinar, numai al nostru. Cu timpul, însă, n-am mai găsit aceeaşi atmosferă, oamenii au pătruns în raiul deltei şi mai mult au stricat. Voiam neapărat să rămânem undeva aproape de Dunăre, aşa că am căutat un alt loc unde să ne regăsim. Aşa am ajuns aici, la Izvoarele, pe malul apei“, povesteşte arhitectul.

Calborenii au cumpărat o casă din chirpici pe care au păstrat-o întocmai. La ferestre au lăsat tâmplăria din lemn, pe care au căptuşit-o pe interior cu termopane. Pe prispă, de grinzile din lemn atârnă buchete uscate de flori de câmp şi snopuri de grâne. Interiorul este aranjat cât mai simplu, într-un decor tradiţional: are cuptor, policioare, icoane, obiecte din lut. Grajdul a devenit atelierul arhitectului, fiind amenajat ca un muzeu de ţară. Calboreanu face colecţie de antichităţi pe care localnicii le descoperă în curtea lor sau pe ogor, la simpla săpătură.

„Când am cumpărat proprietatea aceasta, am observat căsuţa de peste drum. Am întrebat oamenii a cui este şi mi-au răspuns că este biserica. Cum, biserică fără turle? Când am cercetat-o, mi-am dat seama de valoarea ei. Era într-o stare jalnică, stătea să se prăbuşească. Mi s-a părut un semn venirea mea, tocmai aici, într-un loc al nimănui. Dacă Dumnezeu m-a adus lângă o biserică, care era în aşa nevoie, înseamnă că aici era nevoie de mine“, mărturiseşte arhitectul.

Misiunea

Pentru Vlad Calboreanu, provocarea a fost dublă: ca nou vieţuitor al cătunului şi ca specialist în arhitectură. Bisericuţa fără turlă era cât o casă, cu dimensiuni 18 x 7,5 metri şi înălţime 3,5 metri. Avea toate elementele unui lăcaş de cult: altar semicircular, naos, pronaos, pridvor, bolţi din lemn peste altar şi naos, icoane frumoase şi în bună stare. În rest, totul o deosebea de tot ce mai văzuse arhitectul până atunci. Bisericuţa era semiîngropată, având pridvorul cu o treaptă peste terenul în pantă, iar podeaua altarului sub nivelul de călcare. Pereţii erau făcuţi din împletitură de nuiele, bulgărită şi lipită cu pământ.

Ţesătura era susţinută de traverse, cu stâlpi din lemn îngropaţi cam 1 metru în pământ. Grinzile longitudinale erau dăltuite, îmbinate cu cepuri la stâlpi şi având cuie de lemn între ele. La coamă, grinzile transversale, foarte masive, erau îmbinate în foarfecă. Acoperişul avea grinzi şi căpriori, cioplite parcă din crăci, nu din trunchiuri drepte. Deasupra fusese aşezată o împletitură de nuiele, apoi un strat de paie peste care fuseseră puse liber olanele. Stâlpii pereţilor erau înclinaţi vizibil şi voit către interior, pentru stabilitate. Stâlpii erau sprijiniţi de contraforţi din lemn, dăltuiţi sus şi îngropaţi în pământ. Toată construcţia era realizată din lemn de stejar şi toate îmbinările erau făcute folosindu-se cuie din lemn.

„Toate împletiturile erau din lemn tare - carpen şi frasin. Bolţile din altar şi naos au fost din lemn de brad, dar în mod cert nu au fost cele iniţiale, ci au fost refăcute prin anii '30, identice cu multe tavane ale caselor din sat. Am cercetat atent toate elementele din lemn şi nu am găsit nicăieri urme de fierăstrău. Întreaga construcţie a fost realizată doar din daltă şi topor“, precizează arhitectul Calboreanu. Iar minunile bisericuţei de la Izvoarele nu se opreau aici. „Construcţia nu a avut niciodată fundaţie, nu a avut practic nici o orizontală şi nici o verticală. Asta contrazice tot ce învaţă în zilele noastre un arhitect“, explică Vlad Calboreanu.

O evaluare rapidă arăta că bisericuţa trebuie refăcută de la temelii. Cel mai mic grad de uzură era de 50%. Grinzile putreziseră, pereţii din nuiele erau compromişi, iar stâlpii îngropaţi în pământ erau mâncaţi de vreme şi de vremuri. Era greu de estimat vechimea monumentului. După aparenţă, bisericuţa fusese ridicată în timpul Imperiului Otoman, când creştinii nu aveau voie să aibă biserici mai înalte decât geamiile. Astfel că românii din Dobrogea au construit lăcaşuri de cult la „demisol“, fără turle, tocmai pentru a nu atrage mânia mai-marilor paşalâcului.

„Ţăranii găsesc frecvent monede romane, bizantine, turceşti şi mai puţine româneşti din secolul XIX. Pe la 1812, aici era un loc de iernat pentru vasele de pe Dunăre. Pictura de pe icoanele din biserică ne trimite în secolul XIX, înainte de 1870. La restaurare, săpând pentru îngroparea noilor stâlpi, am avut surpriza să constatăm că biserica, de la altar până la poartă, este aşezată pe un vechi cimitir, posibil neolitic, din cultura Gumelniţa. Am găsit vase din ceramică şi oseminte. De altfel, în sat s-au găsit urme de locuire din perioada romană“, spune arhitectul.

Sfântul Petru de la poarta Izvoarelor

Cu nici 100 milioane lei primiţi ca finanţare de la Direcţia Monumentelor Istorice, Vlad Calboreanu a chemat la clacă toţi sătenii pentru a reface bisericuţa. Adăugând bani din buzunarul familiei, arhitectul a reuşit reabilitarea bisericuţei ce poartă hramul Sfântului Dumitru. Era anul 2001, iar de atunci, cheia de la bisericuţa din paiantă se află la arhitectul Calboreanu, un Sfânt Petru de la poarta Raiului din Izvoarele. Preotul este bătrân şi vine rar pe aici. Dar oricine vrea să se închine bate la poarta arhitectului de pe strada Nucilor. Iar uşa din lemn vechi a bisericii îi va fi deschisă.

„Se pierd monumente de patrimoniu fără măcar să ştim că s-au pierdut. Biserica de la Izvoarele îndeplinea toate condiţiile: este prea mică, prea departe de un circuit, prea departe de autorităţi, situată într-o comunitate prea puţin numeroasă şi prea săracă, aparţine unei parohii din alt sat, cu un preot prea în vârstă ca să se mai deplaseze etc.

Biserica este un unicat care îmbogăţeşte patrimoniul cultural, putând acoperi o pată albă din istoria arhitecturii creştine din România. Ea poate oferi răspunsul la întrebarea «Ce fel de lăcaşuri de cult au existat în secolele întunecate ale Evului Mediu, în care locuitorii acestor meleaguri au rămas creştini, dar nu au rămas monumente religioase creştine?» Lângă astfel de monumente poţi simţi măreţia unui lăcaş mic, care păstrează în interior o atmosfera de credinţă creştină, la fel de impresionantă ca aceea resimţită în marile monumente“, spune arhitectul Calboreanu.

Biserica veche din Satu Nou

La 7 kilometri de Izvoarele se află altă bisericuţă tradiţională dobrogeană. „Înălţarea Domnului“ este bisericuţa cea veche din Satu Nou (fostul Yenikoy), din comuna Oltina. Joasă ca o căsuţă ţărănească, înnegrită de timp, bisericuţa a supravieţuit stăpânirii otomane, dar nu a rezistat imperiului transformărilor. Uşa de la intrare a fost înlocuită cu una practică, din termopan. Înăuntru păşeşti în altă eră, când flacăra ortodoxiei pâlpîia firav, întreţinută de românii deveniţi minoritari în Dobrogea.

Icoanele privesc mute la vizitatorii care se sfiesc să calce în lăcaş. Ghidul nostru este stareţul Andrei Tudor de la Mănăstirea Dervent, exarhul Arhiepiscopiei Tomisului, cel care are în grijă toate mănăstirile eparhiei. A condus ca un pilot de aventură, a mânuit aparatul foto ca la National Geographic, ne-a purtat prin toate cotloanele colţului de Dobroge. Ştie povestea fiecărei pietricele din împrejurimile Derventului şi ale peşterii Sfântului Andrei, tărâm de unde nu mai vrea să plece decât acasă la el, la Niculiţel. Are ochi negri sfredelitori, dar uitătura îi este blândă.

Stareţul îşi ascunde zâmbetul mucalit sub barba stufoasă. Doar brazdele de la ochi îl trădează. La intrarea în bisericuţă îşi lasă încălţările afară. Intră desculţ, se înclină şi se închină la fiecare icoană de pe pereţi. Nu e nevoie să explice nimic, ne lasă să simţim. Iar în astfel de locuri uitate, sentimentul de „tu singur cu Dumnezeu“ este mai prezent ca oricând.

Oaza de la Strunga

Cale de alţi 8 kilometri, în pustietatea Dobrogei, ajungi la oaza de la Strunga, aproape de malul lacului Oltina. Satului îi zicea Câşla, iar oamenii au plecat de mult pe alte meleaguri. Şi totuşi aici a răsărit o mănăstire mândră cum rar mai vezi, înconjurată de o grădină cu flori cât un stat de om.

A ridicat-o măicuţa Filareta, venită aici din Argeş. Bisericuţa cea veche fusese construită din chirpici şi stuf, iar sătenii au tot peticit-o până când au reclădit-o din cărămidă, în 1926. Patru icoane pictate pe lemn şi un veşmânt preoţesc vechi de 100 de ani odihneau în lăcaş, iar la piciorul Sfintei Mese erau aşezate pomelnice cu numele ctitorilor bulgari.

Acum, mănăstirea cea nouă „Buna Vestire“ are drept ctitori pelerini din toată ţara. În bisericuţa de la poala ei, ce poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ard permanent 12 candele. Stareţa mulţumeşte neîncetat Domnului pentru minunile pogorâte asupra ei. Când a început lucrarea, era îndatorată până peste cap. Invitată la sfinţirea mănăstirii Colilia, al cărui ctitor este Gigi Becali, maica Filareta a început să plângă, neavând curaj să-i ceară binefăcătorului din Pipera ajutor pentru terminarea lucrărilor.

O femeie îmbrăcată sărăcăcios s-a apropiat şi i-a spus că-i va da ea banii, pe care-i strânsese fără ştirea bărbatului. „Am strânşi 100 de milioane de lei, să dau şi eu la o mănăstire ca să fiu trecută în rândul ctitorilor. I-am spus părintelui Arsenie Papacioc fapta pe care vreau să o fac, iar răspunsul Preasfinţiei sale a fost că la o zi mare voi întâlni pe cineva si voi dărui aceşti bani“, a mărturisit cucernica. Dumnezeu le adusese împreună, la momentul de cumpănă.

Istoria dinainte de 1878

Istoricul Gheorghe Dumitraşcu a făcut un inventar de „Localităţi, biserici şi mănăstiri româneşti în Dobrogea, până la 1878“, apărut la Editura Fundaţiei Andrei Şaguna în 1996. Satul Izvoarele (Pârjoaia pe atunci) este consemnat ca având biserică la anul 1828. Satu Nou, distrus de ciumă la 1820, a fost refăcut de supravieţuitori pe actuala aşezare, iar bisericuţa a fost ridicată la 1860. Iar Strunga (Câşla) şi-a clădit biserica la 1870. În fiecare sat dobrogean, cişmeaua de piatră - care răcoreşte şi acum trecătorii - poartă inscripţiile unor vremuri când româna era o limbă rară pe aceste meleaguri. 

Vă mai recomandăm

Mica unire de la 14 noiembrie 1878. Ziua când Dobrogea a revenit la patria-mamă

Cum dezleagă vinul limba dobrogenilor. La Ostrov, românii şi bulgarii au serbat rodul podgoriei scăldate de Dunăre

Jurnal de vacanţă. Altfel de călătorie prin împrejurimile zonei Vama Veche-2 Mai

Dobrogea în lung şi-n lat, pe bicicletă: cele mai frumoase trasee de parcurs pe două roţi printr-o Românie în miniatură cu accent de Balcani

FOTO VIDEO Vacanţă în România. În Dobrogea, ca-n Jurassic Parc. Aventură prin nordul judeţului dintre Dunăre şi Marea Neagră

 

 

Bisericuța din nuiele de la Izvoarele Foto Sînziana Ionescu

Imagini din aceeasi galerie
  • Bisericuța din nuiele de la Izvoarele Foto Sînziana Ionescu
  • Bisericuța din nuiele de la Izvoarele Foto Ionuț Druche
  • Bisericuța din nuiele de la Izvoarele Foto Sînziana Ionescu
  • Arhitectul Vlad Calboreanu Foto Sînziana Ionescu
  • Pridvorul casei familiei Calboreanu Foto Sînziana Ionescu
  • Sătenii reparând bisericuța de la Izvoarele Arhiva arhitect Vlad Calboreanu
  • Bisericuța din nuiele de la Satu Nou Foto Sînziana Ionescu
  • Bisericuța din nuiele de la Satu Nou Foto S.I.
  • Bisericuța din nuiele de la Satu Nou Foto Ionuț Druche
  • Bisericuța și mănăstirea de la Strunga Foto Sînziana Ionescu
  • Complexul de la Strunga pe malul lacului Oltina Foto Ionuț Druche
  • Bisericuța de la Strunga Foto Arhivă Strunga
  • Mănăstirea cea nouă de la Strunga Foto S.I.
  • Mănăstirea cea nouă de la Strunga Foto S.I.
  • Starețul Andrei Tudor de la Dervent, desculț în bisericuța de la Satu Nou Foto S.I.
Distribuie imaginea
citeste totul despre: