Singura biserică iertată de Cuza, la 1863. Cum a reuşit un episcop să scape Athosul românesc de confiscarea proprietăţilor impusă de fostul domnitor
0
Legea secularizării dată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 17 decembrie 1863, prin care Bisericii i se confiscau toate averile, a privit toate mitropoliile, episcopiile, mănăstirile, bisericile şi chiar aşezămintele religioase unde îşi găseau adăpost bolnavi şi nevoiaşi. O singură excepţie a făcut Cuza: un schit de călugări aşezat în Vâlcea, pe care-l readusese la viaţă Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului.
Schitul Frăsinei a fost singurul care şi-a păstrat proprietăţile, datorită ierarhului pe care domnitorul îl preţuia din cale-afară. Frăsinei este supranumit Athosul românesc, episcopul Calinic rânduind aici legea atonită prin care i se interzice părţii femeieşti (fie că e om, pasăre sau animal domestic) să păşească hotarul lăcaşului de cult. Schitul este, astfel, singura mănăstire ortodoxă din România unde femeile nu au voie să calce.
Secularizarea, făcută cu acordul mai-marilor Bisericii, a lovit din plin patrimoniul de cult din Principatele Române - Muntenia şi Moldova. Legea spunea că „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metocurile lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului“.
La acel timp, majoritatea lăcaşurilor de cult erau închinate bisericii greceşti, care trebuia să susţină patriarhiile de la Constantinopol, Antiohia, Athos, Ierusalim etc. Pentru ca banii credincioşilor să nu mai meargă spre alte meleaguri, conducerea Principatelor a decis confiscarea averilor Bisericii, ca resursele materiale să rămână în ţară. Un sfert din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea Bisericii.
Cele mai afectate au fost mănăstirile domneşti - cum ar fi Cozia, Tismana, Curtea de Argeş, Neamţ, Putna, Sfinţii Trei Ierarhi - care aveau proprietăţi întinse, strânse de-a lungul timpului din bunăvoinţa voievozilor, care alegeau să îşi doarmă aici somnul de veci. Măsura administrativă a dezorganizat însă lumea bisericească şi nu multe au reuşit să se chivernisească astfel încât să poată susţine singure cheltuielile de întreţinere a vieţii monahale.
„Probabil şi la sfatul celor din conducerea ţării, Cuza a luat această decizie fără să se gândească în amănunt la urmările secularizării. Este foarte costisitor să întreţii un complex monahal, cu clădiri vechi, chiliile unde dorm călugării, trapezele unde se mănâncă, arhondaricul destinat oaspeţilor care înnoptează la mănăstire, apoi să trebuiască să asiguri hrana necesară, ceara pentru lumânări... Unele lăcaşuri de cult au început să intre în ruină, astfel că în 1864 a trebuit să se dea o nouă lege pentru reglementarea proprietăţii rurale, prin care lăcaşurile de cult erau împroprietărite cu pământ, ca să poată supravieţui“, explică preotul Ionuţ Holubeanu, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Universitatea Ovidius Constanţa.
Mănăstirea Cozia din Vâlcea
Nici domnitorul Alexandru Ioan Cuza, nici primul-ministru Mihail Kogălniceanu - ambii ortodocşi - nu erau nişte oameni din cale-afară de religioşi, dar venirea Regelui neamţ Carol I a aşezat limitele Statului în raport cu Biserica. Monarhul a permis monahilor să-şi aleagă singuri conducătorii, nu să fie numiţi de domnitor, cum se întâmpla până atunci.
Istoria a întregit România cu teritorii rupte din trupul său. În anul 1878, Dobrogea intra în componenţa României, iar anul 1918 aducea ţării Basarabia, Bucovina şi Ardealul - desăvârşindu-se astfel Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Interesant, regiunile nou-venite nu au fost supuse secularizării, lege care a funcţionat deci doar asupra Munteniei şi Moldovei.
În Dobrogea, de altfel, confiscarea averilor mănăstireşti nu ar fi niciun rezultat, pentru simplul motiv că sub stăpânirea otomană nu se putuseră construi decât mici biserici creştine, fără turle sau clopotniţe, care să nu fie mai înalte decât geamiile. Este cazul bisericuţelor de la Izvoarele, Strunga, Satu Nou, Istria (foto jos) etc, construite în jurul anilor 1850. Astfel că secularizarea n-ar fi adus oricum niciun plus Domeniilor Statului, pentru că dacă existau, bisericile ortodoxe din Dobrogea nu aveau averi.
„În judeţul Constanţa nu a existat nicio mănăstire până în perioada interbelică, în anul 1923, când episcopul Gherontie a ridicat mănăstirea Dervent de lângă Ostrov. În Constanţa, care nici nu era pe atunci cel mai important oraş al regiunii, nu era decât Biserica Greacă şi o casă de rugăciuni a bulgarilor care a fost ulterior dărâmată. În judeţul Tulcea se ridicaseră mănăstirile Cocoşu, Celic Dere şi Saon“, arată părintele Ionuţ Holubeanu.
Proprietăţile cu care au venit lăcaşurile de cult din regiunile unificate au fost însă naţionalizate de regimul comunist. Iar tranziţia postdecembristă a adus noi metode de împroprietărire a noii clase de politicieni-afacerişti, care îşi trec abuziv în cont posesiuni din domeniul public sau chiar privat.
Biserica Greacă Metamorphosis din Constanţa
Pe aceeaşi temă:
Cum a adus Alexandru Ioan Cuza Biserica la sapă de lemn
Triunghiul sacru din colţul Dobrogei. Bisericuţele din nuiele de la Izvoarele, Satu Nou şi Strunga
Se încarcă comentariile...
