EXCLUSIV Cum a fost ucis de comuniştii lui Dej şeful planificării de la Canal. Simulacrul odios rămas în istorie drept „procesul sabotorilor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aurel Rozei, unul dintre inginerii de seamă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost condamnat la moarte şi executat în octombrie 1952. El este una dintre victimele celebrului „proces al sabotorilor“, o înscenare a comuniştilor menită să găsească ţapi ispăşitori pentru insuccesul măreţului proiect.

Magistrala Albastră, grandioasa lucrare ridicată pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, are la temelie Canalul început pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, după modelul sovietic, la îndemnurile lui Stalin, gulagul românesc. Hotărârea de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost dată la 25 mai 1949 de către Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi de Consiliul de miniştri. Şantierul canalului a devenit la scurt timp lagăr de exterminare a oponenţilor regimului.

Dar nu numai ei au avut de suferit. Inclusiv intelectualii de frunte angajaţi la canal au sfârşit tragic, fiind găsiţi ţapi ispăşitori pentru un proiect megalomanic, care nu s-ar fi putut realiza niciodată cu tehnologia sovietică. În anul 1952, se cheltuiseră deja jumătate din fondurile alocate construirii canalului şi nu se depăşise faza de început.

Pentru a justifica acest eşec în faţa opiniei publice şi a se acredita ideea că situaţia ar avea drept cauză o acţiune de sabotaj, au fost înscenate două procese, luându-se măsuri represive din cele mai grave împotriva unor oameni total nevinovaţi. În primul proces, zece oameni, majoritatea ingineri, şcoliţi în străinătate, au fost anchetaţi şi condamnaţi la moarte şi la muncă silnică pe viaţă. Unul dintre ei este inginerul Aurel Rozei, condamnat la moarte şi executat în luna octombrie a anului 1952. Nepotul său, Adrian Irvin Rozei, de 70 de ani, stabilit în Franţa, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ drama prin care a trecut familia sa.

aurel si ionel rozei

Aurel şi Ionel Rozei ARHIVĂ PERSONALĂ ADRIAN IRVIN ROZEI

Aurel Rozei şi fratele său geamăn, Ionel, s-au născut la Galaţi, în anul 1907, când România era zguduită de mişcările ţărăneşti. Părinţii lor, Isidor şi Henriette Rosenberg, mai aveau trei fiice: Ernestina, Camelia şi Lisabeta, care se născuseră în secolul XIX. De altfel, familia lor şi-a schimbat numele din Rosenberg în Rozei la începutul anilor ’30, ca să sune mai românesc. 

Bunica lor, tot Henriette, se trăgea dintr-o familie importantă în istoria culturală a României, Sanielevici, care a dat nenumăraţi oameni de ştiinţă şi de cultură, cum ar fi lingvistul Alexandru Graur, biologul Emil Sanielevici şi compozitorul Matei Socol. Din cauza situaţiei grele provocate de răzvrătirile ţăranilor, mica lor afacere, de închiriere a maşinilor agricole, nu a mers, şi s-au stabilit la Galaţi, acolo unde le-a fost întinsă o mână de către un membru al familiei, Ionel Ţăranu, care deţinea o tipografie, „Moldova“, situată în centrul oraşului. Isidor Rosenberg a devenit  director tehnic al tipografiei, dar, având un spirit de întreprinzător înnăscut, a reuşit să obţină bani din alte diverse lucrări. După ce teatrul din oraş a fost bombardat, a reparat generatorul electric din subsol şi a vândut electricitate oraşului Galaţi, în perioada în care aceasta nu era sub monopol de stat.

Totodată,  încheiase contracte cu cinematografele pentru tipărirea de bilete, afişe, publicităţi.

În această tipografie, situată la parterul casei, au crescut gemenii Aurel şi Ionel. Adrian Irvin Rozei, fiul lui Ionel, spune despre tatăl şi unchiul său că ar fi fost copii geniali. Au învăţat să citească la numai 5 ani şi când s-au dus la şcoală aveau deja teorii despre viaţă. Auzind în casă teoria lui Darwin, că omul se trage din maimuţă, ei aveau propria opinie: aceea că nu se poate, pentru că, spuneau ei, omul nu are coadă.

GENII ROMÂNEŞTI LA SAINT-ÉTIENNE

În 1914, când a murit regele Carol I, s-au oprit cursurile şi copiii au fost luaţi acasă. Întrebaţi dacă ştiu ce s-a întâmplat, ei au răspuns afirmativ. „Şi vă pare rău?“, i-a întrebat Ionel Ţăranu. „Nu, pentru că este neamţ“, au răspuns ei. Era deja era o stare de spirit antigermană. Gemenii au terminat şcoala în anul 1926 şi au decis să meargă să-şi continue studiile în Franţa, pentru că în România începuseră să se manifeste mişcările rasiale. 

Au ales Şcoala de Mine de la Saint-Étienne, pentru că în provincie era mai ieftin decât la Paris, acolo unde mai exista o astfel de şcoală. „Au ajuns acolo la 1 noiembrie 1926 şi au crezut că se pot înscrie la şcoală pur şi simplu. Dar nu a fost aşa. Li s-a spus că este necesară o pregătire de doi-trei ani şi apoi se dă un  examen de admitere, care este extrem de dificil. Ei au fost dezamăgiţi iniţial,  pentru că nimeni nu putea să le plătească cheltuielile necesare atât amar de timp. Însă nu au renunţat şi s-au dus la director şi i-au spus: «Noi am decis să facem pregătirea într-un an. Avem la noi o carte de franceză şi una de algebră. Până la Crăciun vom învăţa numai algebră şi ne vom pune la punct cu franceza. Apoi, vom învăţa celelalte materii». Directorul le-a spus: «Este o nebunie, nu veţi reuşi niciodată, dar, având în vedere că aveţi voinţă, eu vreau să vă ajut şi vă pun la dispoziţie un profesor care va veni în fiecare sâmbătă şi va verifica ce aţi învăţat». Lucrurile au mers atât de bine, şi profesorul era atât de mulţumit de ei, încât de Crăciun, când s-au dat premii, au primit şi ei unul, pentru a-i stimula. În iunie, a avut loc examenul de admitere şi Aurel şi Ionel Rozei au intrat primul şi al doilea dintre străini şi pe locurile doi şi trei dintre francezi. 

„Taică-miu nu a vrut să îmi spună cine a fost primul şi cine al doilea, deşi l-am bătut la cap vreo 44 de ani. Mi-a zis că nu-şi mai duce aminte. Anul trecut, am sărbătorit 200 de ani de existenţă a şcolii noastre (n.r. – şi Adrian Irvin Rozei a urmat aceeaşi şcoală de mine din Saint-Étienne, ca şi tatăl şi unchiul său). Cu ocazia asta, am căutat prin registre şi am văzut că tatăl meu a intrat primul şi Aurel al doilea. În primul an, taică-miu a fost primul, iar în anul al treilea, Aurel a fost primul, şi-a luat revanşa“, râde Adrian Irvin Rozei. 

irvin rozei

Aurel şi Ionel Rozei ARHIVĂ PERSONALĂ ADRIAN IRVIN ROZEI

IONEL, DIRECTOR ÎN MINISTERUL MINELOR

Deşi gemeni, cei doi băieţi erau totuşi diferiţi. Ionel era mai blând şi mai tocilar. În schimb, Aurel era mereu cu golanii în fundul clasei. Dar, cu toate acestea, lua note la fel de mari. 

Cei doi fraţi gemeni au terminat şcoala de mine tot printre primii, în anul 1930.   Aurel a venit în ţară pentru a-şi satisface serviciul militar, iar Ionel a mai rămas un an în Franţa, unde a lucrat într-o mină din nordul ţării. Intenţia lui era să rămână acolo, dar după un an, când francezii au avut de ales între unul de-al lor şi un român au ales un francez. Începuse deja criza. 

S-a întors şi el în România, spunându-şi că nu va dura mult până când va pleca din nou în Franţa. Schimbările din ţară au făcut acest lucru posibil abia în anul 1967.

În perioada interbelică, gemenii au urcat pe scara profesională. Aurel a lucrat în domeniul distribuţiei petrolului în România, iar Ionel la o societate americană care se ocupa de instalarea reţelei de telefonie în toată România.

Le-a fost foarte greu în perioada conflagraţiei mondiale, pentru că, fiind evrei, nu au mai putut munci 

în orice domeniu, dar după cel de-Al Doilea Război Mondial şi-au continuat ascensiunea. Ionel a devenit director general în Ministerul Minelor şi Metalurgiei, fiind responsabil cu protecţia muncii în toate minele din România. Era, totodată, profesor universitar la Politehnică şi în această perioadă a scris prima carte de rezistenţa materialelor din România pentru şcolile tehnice.

AUREL, ŞEF AL PLANIFICĂRII LA CANAL

Aurel a lucrat la SovRom, o societate româno-sovietică, gestionând recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică, el fiind responsabil cu instalaţiile navale. „Aurel a înţeles perfect că nu te poţi bate cu ruşii şi a găsit un sistem de a-i duce de nas. De fiecare dată, faţă de obligaţiile care-i fuseseră impuse, livra cu 10% mai puţin. Însă îşi pregătea întotdeauna argumente, motive pe care le dezvolta atât de bine şi era atât de tare în negociere, încât ruşii înghiţeau pilula, ba chiar îl considerau un tip foarte tare. Acest lucru avea să-i fie fatal“, spune nepotul său. Aşa se face că, atunci când au început lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost numit şef al planificării.  

Procesul s-a judecat la Tribunalul Militar

 „Procesul sabotorilor“ de la canal a fost judecat între 29 august şi 1 septembrie 1952, de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, completul fiind format din general maior magistrat Alexandru Petrescu (preşedinte), căpitan de rangul II Teodor Baciu, lt. col. Gheorghe Cociş, judecători asesori. Procuror-maior a fost  magistratul Ovidiu Teodorescu. 

Zece persoane au fost judecate pentru săvârşirea infracţiunii de sabotare a economiei naţionale. Pin sentinţa nr. 1 din 1 septembrie 1952, au fost condamnaţi la moarte: Aurel Rozei Rozenberg (inginer), Petre Cernătescu (inginer electromecanic), Georgescu Gheorghe-Topaziau (inginer mecanic), Nicolae Vasilescu (inginer de mine), Dumitru Nichita (mecanic de locomotivă, care avea doar două clase primare). 

aurel rozei

Aurel şi Ionel Rozei şi părnţii lor, în anul 1927 ARHIVĂ PERSONALĂ ADRIAN IRVIN ROZEI

Pedeapsă de muncă silnică pe viaţă au primit Nicolaie Frangopol (inginer electronist) şi Mircea Ciorapciu (inginer constructor), iar la 20 de ani de muncă silnică au fost condamnaţi Petre Vieru (fierar fochist). Oprişan Ionescu (inginer constructor) a fost condamnat la 50 de ani de muncă silnică şi 10 ani închisoare corecţională, iar Constantin Niţescu (inginer electronist) – la 25 de ani de muncă silnică.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpaţilor. Dintre cei cinci inculpaţi condamnaţi la moarte au fost executaţi la 13 octombrie 1952 Aurel Rozei, Nicolae Vasilescu şi Dumitru Nichita, iar pentru ceilalţi doi s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Inculpaţii cărora li s-a comutat pedeapsa şi cei condamnaţi la pedepse privative de libertate au fost puşi în libertate între anii 1955 şi 1957, prin acte de graţiere.

Ultima noapte a condamnaţilor la moarte

Aurel s-a căsătorit cu Lola şi împreună au avut doi copii: Alexandru şi Ileana, născuţi în anii 1943, respectiv 1946. După ce a fost trimis la canal, toată familia s-a mutat la Constanţa, locuind în Hotelul Palas, unde erau cazaţi toţi cei cu funcţii de conducere. Obişnuia însă să meargă des la Bucureşti, unde avea restul familiei. 

Nepotul său ne povesteşte că a aflat de la tatăl său că Aurel şi-a dat seama că proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră nu va putea fi dus niciodată la sfârşit cu tehnologia de care dispuneau. Utilajele erau vechi şi fuseseră folosite la diverse lucrări în URSS.

„A simţit că lucrurile nu merg bine. Ultima dată a venit la noi când aveam 5 ani. Atunci i-a povestit tatălui meu că lucrurile nu merg bine. Alarma s-a dat într-o zi de vară, când unul dintre cei doi ingineri cu care împărţea biroul, situat în Piaţa Ovidiu din Constanţa, a fost chemat pe hol de un tovarăş şi nu s-a mai întors. Pe spătarul scaunului i-a rămas haina. A stat acolo câteva zile, până când a venit soţia lui să o recupereze. Şi alte două-trei obiecte. Şi atunci a venit să se consulte cu tata. Dar ce putea să facă? Nu putea să-şi dea demisia, nu putea să plece, pur şi simplu“, povesteşte nepotul lui Aurel Rozei. 

De fapt, ceea ce se întâmplase era ceea ce inginerii prevăzuseră: măreţul proiect era sortit eşecului, date fiind dotările şi finanţările alocate de comunişti. Iar pentru a se justifica acest eşec, trebuiau găsiţi ţapii ispăşitori, iar cei mai la îndemână erau chiar inginerii, oamenii implicaţi efectiv în planificarea şi construirea canalului. Zece dintre ei au fost găsiţi vinovaţi de „sabotarea economiei naţionale“. Cinci – condamnaţi la moarte, dar numai trei ucişi cu brutalitate. 

SĂLTAT NOAPTEA DE SECURITATE

Aurel Rozei a fost săltat noaptea, din camera de hotel unde dormea. Copiii erau într-o cameră alăturată, despărţită de un glasvand, şi astfel au văzut şi au auzit tot. Lola şi-a luat copiii şi au plecat la Bucureşti, aşteptând în zadar vreo veste. Nu şi-a mai văzut niciodată soţul. Nici mort, nici viu. Într-o zi, a fost luată şi ea de acasă, legată la ochi, şi dusă la Constanţa, probabil, dar nu a fost sigură niciodată, pentru că nu a văzut nimic. Când a fost interogată, la un moment dat, ea a simţit că era şi soţul ei în acea cameră. Dar nu a ştiut niciodată dacă a fost aşa sau nu. După câteva ore de interogatorii, a fost eliberată.

Deşi a încercat să îşi ajute soţul, nu s-a putut pune cu maşina de forţă a Securităţii. A aflat din ziar că soţul său a fost împuşcat. Familia nu a ştiut nici unde a fost executat şi nici unde este înmormântat. După câţiva ani, a primit acasă un certificat de deces. În anii ’60, Lola şi-a luat cei doi copii şi au emigrat în Israel. Femeia nu s-a mai întors niciodată în România, ţara unde se ucideau oameni nevinovaţi.  

Nevăzându-i cadavrul, familia lui a sperat că, totuşi, Aurel nu a fost ucis, că mai trăieşte încă undeva, că l-au dus în vreo închisoare. „Veneau din când în când la noi acasă oameni şi spuneau: «Am fost la Aiud şi am cunoscut un deţinut pe care-l cheamă Rozei». N-o să ştim niciodată dacă oamenii spuneau asta din necunoştinţă de cauză sau erau puşi să mintă. Erau oameni care ieşeau din puşcărie, care nu aveau nici ce mânca“, spune Adrian Irvin Rozei.

aurel rozei

Aurel  Rozei ARHIVĂ PERSONALĂ ADRIAN IRVIN ROZEI

BIZARUL INTEROGATORIU AL LUI IONEL

Mâna lungă a Securităţii se întindea şi asupra familiei. Ionel, fratele geamăn al lui Aurel, a fost şi el luat la Securitate pentru interogatorii. Fără să i se explice motivul pentru care a fost chemat, a fost dus într-o cameră şi, timp de două ore i s-a pus aceeaşi întrebare: „Aţi lucrat la întreprinderea «X». De ce nu aţi angajat oameni?“. „Taică-miu a început să spună: «Nu se putea», «Era planul» etc. «Dar de ce nu aţi angajat oameni?» şi aşa au ţinut-o timp de două ore, cu aceeaşi întrebare. Apoi, i-au zis: «Bine, acuma rămâneţi aici, aveţi cerneală şi hârtie, scrieţi». Numai că exista un mic detaliu: hârtia era o sugativă şi imediat ce puneai peniţa pe ea, cerneala dispărea... Şi aşa l-au ţinut un timp, după care au venit şi i-au spus că poate pleca acasă“, ne povesteşte fiul său.

ULTIMELE POVESTIRI

Adrian Irvin Rozei a aflat amănunte terifiante despre ultimele zile din viaţa condamnaţilor la moarte, inclusiv ale unchiului Aurel, de la Constantin Niţescu, acuzat la rândul lui de sabotaj, şi care a fost arestat şi condamnat la ani grei de temniţă. 

„Mă înfioară şi acum când îmi amintesc ce mi-a povestit Constantin Niţescu. Mi-a spus că deţinuţii erau ţinuţi într-un hangar, la Constanţa sau în împrejurimi. Şi că în noaptea dinaintea execuţiei, Aurel a albit. Atunci, pentru a uita pentru câteva ore de faptul că nu vor ieşi vii din hangar, Aurel Rozei a propus ca fiecare să-şi povestească o întâmplare din viaţă. Condiţia era însă să nu vorbească nimic despre familii, pentru că îi întorcea pe dos.“

Niţescu i-a povestit nepotului lui Aurel Rozei că în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1952, au venit militarii şi l-au luat primul pe Nicolae Vasilescu, zis Colorado. După jumătate de oră, s-au întors şi l-au luat pe Aurel Rozei. După încă un timp, l-au luat pe Dumitru Nichita. Cei care rămâneau credeau că noaptea nu se mai sfârşeşte. Dimineaţa, cineva a intrat în hangar şi le-a spus celor rămaşi că sentinţa celorlalţi doi condamnaţi la moarte a fost comutată în închisoare pe viaţă.

Constantin Niţescu era cel mai tânăr dintre condamnaţi. La doar 27 de ani, el era şeful departamentului utilaje, fiind responsabil pentru toate utilajele de pe canal. Printre acestea se găsea o treime dintre maşinile grele existente în toate ţările socialiste. Erau din cele care au servit la Volga-Don, uzate, greu de întreţinut. Tânărul avea la dispoziţie o maşină şi trei şoferi pentru ca în orice moment să ajungă pe şantier, dacă s-ar fi ivit vreo problemă. Şi acesta a fost unul dintre lucrurile care i s-au reproşat: că avea trei şoferi. 

CUM AU FOST ALEŞI ŢAPII ISPĂŞITORI

Nepotul lui Rozei crede că cei desemnaţi să fie ţapi ispăşitori ai construcţiei canalului nu au fost aleşi întâmplător.  „Dacă îi iei pe rând, vezi că fiecare reprezintă o anumită secţiune din societatea românească a vremii. Au fost aleşi încât să bage frica într-o anume categorie de oameni. Vasilescu Colorado era prezentat ca un reprezentant al burghezo-moşierimii. El avusese legături cu Ion Mihalache, pe care-l însoţise la negocieri, la Paris. Niţescu fusese liderul unei mişcări studenţeşti anticomuniste şi pro regele Mihai. Nichita Dumitru a fost poate cel mai simplu dintre condamnaţi: era doar fochist, mecanic de locomotivă, dar el în trecut fusese legionar. Frangopol era grec, iar Rozei era evreu. Nu înţeleg de ce el este trecut Rosenberg, în condiţiile în care ei ceruseră schimbarea numelui din Rosenberg în Rozei la începutul anilor ’30. Cererea a fost aprobată, dar nu a fost trecută prin Monitorul Oficial până în anul 1945“, spune Rozei. ;

aurel rozei

Aurel  Rozei ARHIVĂ PERSONALĂ ADRIAN IRVIN ROZEI

Ceauşescu a clasificat ca nelegal „procesul sabotorilor“

În anul 1968, Nicolae Ceauşescu a iniţiat o acţiune de demascare a crimelor comise pe timpul lui Gheor-

ghe Gheorghiu-Dej, după modelul lui Hruşciov, care a anchetat crimele produse pe vremea lui Stalin. Printre cazurile răsunătoare se numără şi cel al „procesului sabotorilor“ de la Canal. După 16 ani, se recunoştea faptul că procesele din 1952 au fost înscenate şi au avut un singur scop: de a justifica previzibilul eşec al lucrărilor canalului. Documentul, care se află în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a fost făcut public în cadrul proiectului „România supravegheată“. 

Concluzia comisiei care a anchetat dosarul „sabotorilor“ de la canal a fost aceea că hotărârile pronunţate în anul 1952 sunt netemeinice şi nelegale, pentru că ele „se bazează pe recunoaşterile inculpaţilor, care au fost constrânşi fizic şi moral să mărturisească faptul că sunt vinovaţi de sabotarea economiei naţionale“.

De exemplu, se arăta mai departe în raport, „Rozei Aurel a recunoscut că, în scop de sabotaj, a planificat intrarea în funcţiune a uzinei electrice Ovidiu II la 1 aprilie 1952, mai devreme decât era posibil, deşi termenul acesta reprezentase angajamentul ministrului de resort şi constituia o sarcină pentru Direcţia Generală a Canalului“.

Un alt exemplu: „Vasilescu Nicolae a recunoscut că, în scopul de a sabota lucrările Canalului, a întârziat executarea prototipului cărucioarelor necesare folosirii perforatoarelor KTM4 importate din URSS, deşi, în realitate, el a luat iniţiativa construirii acestor cărucioare, cu toate că nu era nici obligaţia, nici specialitatea lui, văzând că perforatoarele nu erau utilizate de doi ani. De asemenea, Nichita Dumitru a recunoscut că în scop de sabotaj a stricat locomotiva Diesel 0303, deşi era fapt cunoscut că el nu lucra pe locomotivă, iar defectarea acesteia s-a produs din vina altui mecanic, care la timpul respectiv recunoscuse că avaria a avut loc din neglijenţa sa şi ca urmare a plătit despăgubiri“.

ACE SUB UNGHII, FLACĂRA LUMÂNĂRII ÎN LUMINA OCHILOR

Declaraţiile date de martori în acuzarea inculpaţilor au fost obţinute prin violenţă, ameninţare, şantaj, se arată în documentele de la CNSAS. Astfel, Gheorghe Garofeanu, care a fost martor al acuzării pentru Aurel Rozei, a arătat că declaraţiile date „nu corespund realităţii, ele fiind iscălite din cauză c-am fost bătut şi ameninţat continuu cu aplicarea unor diverse măsuri ca: ace sub unghii, flacăra lumânării în lumina ochilor etc.“. 

La începutul lunii martie 1952, regiunea de securitate Constanţa a înaintat, la cererea Direcţiei Generale a Securităţii Statului, o sinteză privind unele manifestări negative pe şantierul Canalului, iar la 1 martie 1952, generalul Gheorghe Pintilie, adjunct al ministrului Afacerilor Interne, a aprobat arestarea a opt persoane pentru a fi anchetate. Abia după 29 iulie s-a trecut la arestarea lor, iar lotul se lărgise între timp cu alte 17 persoane.

„SOVIETICII NU SUNT DE ACORD SĂ NE ARATE PROIECTELE“

Între timp, pe şantierul Canalului a fost trimisă o comisie condusă de Maximilian Vardan, şeful Serviciului de contrasabotaj pentru Canal, pentru a verifica dacă este vorba de acţiuni de sabotaj. Comisia a ajuns la concluzia că nu se poate vorbi de aşa ceva. Şi, totuşi, ancheta nu s-a oprit. „Noul obiectiv – Canalul – a fost repartizat mie. Pentru acoperirea acestui obiectiv am folosit două pârghii: legături oficiale sau semioficiale cu unii membri din conducerea Canalului şi alţi tovarăşi de încredere şi organizarea unei reţele informative. Principala legătură o aveam cu Posteucă (n.r. – Vasile Posteucă), mi se pare după câte îmi aduc aminte, director general adjunct. Trebuia să-l folosesc – prin forţa lucrurilor – dacă trebuia să intru la lumina zilei în obiectiv. Tot de el aveam nevoie ca să plasez anumiţi oameni la canal. În acelaşi timp, ştiam din alte surse şi chiar de la Posteucă, că şi el construieşte o reţea informativă“, scria Maximilian Vardan. 

În urma investigaţiilor, a constatat o serie de deficienţe, cum ar fi grave neglijenţe la folosirea şi întreţinerea utilajelor grele şi la construcţiile civile (Cernavodă, Medgidia). În plus, s-au semnalat manifestări politice reacţionare, încadrate atunci în ascuţirea luptei de clasă. De asemenea, s-au semnalat, spune el, greşeli în execuţia construcţiilor civile şi acte de sabotaj, dar altele erau problemele majore. 

Şeful Serviciului de Contrasabotaj din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Statului notează în raport despre schimbarea traseului canalului în porţiunea Cernavodă după ce, în mod greşit, au fost dislocate zeci de mii de metri cubi de stâncă. „Ing. Steinbach se sesizează şi îmi demonstrează imediat că aşa ceva nu e permis să se întâmple la o lucrare de o asemenea anvergură, este convins că proiectul general are greşeli fundamentale şi insistă să vadă proiectul general şi proiectele de detaliu a întregii lucrări. Ridic problema lui Posteucă, iar răspunsul mă stupefiază: sovieticii nu sunt de acord să ne arate proiectele şi Posteucă consideră aceasta normal. Steinbach consideră această atitudine ca incalificabilă. Deci proiectele sunt secrete faţă de partidul nostru. Constatăm o altă defecţiune de bază produsă încă din faza prospectărilor geologice, nerezolvate în proiect şi cu toate acestea trecut în fază de execuţie. Aşa ceva este inexplicabil din punct de vedere tehnic şi economic, inadmisibil în secolul XX“. 

   

image

„TOATĂ IDEEA CANALULUI ESTE LIPSITĂ DE SENS“

Concluzia este clară, spune el: „lucrările Canalului, adică investiţia uriaşă de miliarde, au fost începute pe bază de documentaţii incomplete şi greşite. Mai bine de 65% din utilajul de import este de proveninţă sovietică“, se scria în hotărâre.

Apoi, el analizează întreaga problemă şi descoperă că investiţia nu era necesară. „Am analizat întreaga problemă prin prisma întrebării de fond: ce rost are construcţia canalului? Scurtarea drumului de la Dunăre la mare. Am ajuns la concluzia că acest argument nu rezistă. Transportul maritim este cel mai ieftin şi nu contează 200 de kilometri. Industrializarea Dobrogei. Scopul e just, dar pentru aceasta nu este necesară o asemenea investiţie gigantică. Necesitatea militar-strategică. Nu am găsit niciun argument pro. Am ajuns la concluzia că toată ideea canalului este lipsită de sens şi totuşi noi îl construim. La un capăt al dilemei este ideea că lucrarea este grandomană, impusă de sovietici cu avantajii pentru ei şi acceptată docil de noi“.

„OPT ZILE AM FOST ŢINUT ÎNTR-UN LANŢ“

Cu toate acestea, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a exprimat dezacordul faţă de concluziile comisiei şi a arătat că la Canal se desfăşoară o acţiune de sabotaj. Fostul şef al Direcţiei de Cercetări din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Statului, colonelul Mişu Dulgheru, care a condus întreaga anchetă în acest caz, a declarat că, înainte de a începe ancheta, a avut loc o şedinţă în cadrul căreia s-a transmis sarcina, din partea conducerii, de a se organiza un proces public la Canal, ocazie cu care s-a transmis că tovarăşul Gheorghiu-Dej vrea ca procesul să se judece cât mai repede. Aşadar, cei acuzaţi au fost anchetaţi zi şi noapte, timp de cinci-opt zile, fiind puşi să semneze declaraţiile întocmite de anchetatori. 

Petre Cernătescu era inginer la Trustul de utilaj greu, fiind obligat să se transfere în 1950 pe şantierul Canalului, unde a fost consilier pentru probleme electro-mecanice şi apoi şeful sectorului mecanic. La 31 iulie 1952, a fost arestat şi anchetat pentru acţiunea de sabotare a lucrărilor canalului. Nu i s-a dat voie să aibă un avocat ales, ci unul impus şi nici nu i s-a permis să folosească proba cu martori.

În dezvăluirile din 1968, el spune cum se luau declaraţiile. „Am fost brutalizat şi trântit de pe scaun de către col. Dulgheru, am fost ameninţat de acelaşi colonel că-mi va face fundul cât masa, la fel am fost ameninţat de generalul Mazuru. Timp de opt zile şi opt nopţi nu am fost lăsat să dorm un minut, ci am fost ţinut într-un lanţ, încât mi s-a umflat ceafa de nu mai puteam ţine capul în sus. În acest timp am fost drogat cu o doctorie lichidă de nuanţă brună. Cred că datorită acestor două ultime procedee voinţa mi s-a estompat tot mai mult, încât la sfârşit nimic nu mă interesa decât să scap cât mai repede de anchetă. Declaraţiile mele erau formulate şi scrise de organul anchetator, iar eu le-am semnat numai.“ Cernătescu fusese acuzat că a mutat utilajele de pe un şantier pe altul, că atunci când a întocmit planul pieselor de schimb a cerut din unele prea puţine, iar din altele prea multe, că a executat plăci de şenilă recondiţionate impropriu la tractoarele Kirov. 

Ancheta se făcea sub presiunea pumnilor, ca în cazul lui Rozei Aurel, Topizlau Georgescu şi Vasilescu Colorado, completa el declaraţia dată la 18 martie 1968.  

Securitatea voia să-i înfiereze pe cei acuzaţi şi în faţa opiniei publice şi a dat ordin să se scrie despre ei articole în ziarele de propagandă. Astfel, în zilelele de 31 iulie, 1, 2 şi 3 august 1952, s-au 

publicat în „Scânteia“ şi în alte ziare materiale în care cei arestaţi erau calificaţi ca sabotori, diversionişti şi trădători, cerându-se pedepsirea lor exemplară. ;

Rechizitorul, făcut de Securitate

Completul de judecată pentru „procesul sabotorilor“ a fost alcătuit ad-hoc. Gen. mr. Alexandru Petrescu a fost rechemat din rezervă, fiind plecat la Poiana Ţapului, special pentru proces, şi numit preşedintele completului. Lui i s-a dat de înţeles că trebuie să judece în regim de urgenţă un grup de sabotori de la Canal ale căror fapte sunt dovedite deja. 

Procurorul care a susţinut acuzarea, maior Ovidiu Teodorescu, a spus că nu i s-a permis să studieze actele din dosar, prezentându-i-se un rechizitoriu întocmit de către organele de Securitate, cerându-i-se să-l semneze şi să-l expună în instanţă fără să facă vreo modificare. Aflând că un subordonat de-al său a procedat astfel, Anton Tatu Jianu, cel care era la acea vreme procurorul general al Republicii Populare Române, l-a destituit din funcţie pe procurorul militar. La scurt timp, însă, a primit un telefon de la şeful Securităţii, Alexandru Drăghici, care i-a reproşat faptul că l-a destituit pe procuror, spunând că în felul acesta exista pericolul compromiterii întregului proces al Canalului.

   

image

Destinul exoticului „Colorado“, un alt condamnat la moarte

În anul 1995, din dorinţa de a face lumină în cazul nedreptăţii comise de comunişti împotriva unchiului său şi în lipsa unor informaţii concrete, Adrian Irvin Rozei i-a cunoscut la Paris pe Nicole şi pe Dan Vasilescu, copiii lui Nicolae Vasilescu, zis Colorado (foto), care a fost şi el condamnat la moarte în „procesul sabotorilor“ de la Canal. Aşa a flat povestea exoticului inginer de mine care a sfârşit tragic, la rândul lui. 

Nicolae Vasilescu era din Câmpulung Muscel şi provenea dintr-o familie modestă, tatăl lui fiind profesor de sport. Cum era un elev strălucit, el a câştigat un concurs pentru o bursă în SUA, fiind primul din 3.000 de candidaţi. Aşa a ajuns Nicolae Vasilescu în Colorado, unde a urmat şcoala de mine. După ce şi-a terminat studiile, s-a întors în ţară pentru a-şi vedea părinţii, însă visul lui era să se întoarcă în Colorado. În acea perioadă a cunoscut-o pe Clotilde, care i-a devenit soţie. Socrul lui a insistat să rămână în România, unde, spunea el, putea să-şi facă o carieră formidabilă. Şi a rămas. 

A ajuns să lucreze pe şantierul canalului fiind constrâns de Securitate. Cum nu a mai putut să plece legal din ţară, a încercat să fugă, trecând Dunărea pentru a ajunge în Iugoslavia. Dar a fost prins şi i s-a spus: „Ori eşti de acord să lucrezi la Canal şi vei fi şef de departament, ori, dacă nu vrei să colaborezi, vei lucra tot la canal, dar ca deportat“. Omul nu era nebun şi a aceptat.

SOŢIA SA, UN AN ÎN ÎNCHISOARE

În urma „procesului sabotorilor“ de la Canal, „Colorado“ a fost împuşcat, dar pe actul lui de deces Securitatea a trecut, cu cinism, tensiune arterială, ca fiind cauza morţii. Apoi a fost ridicată şi soţia sa, Clotilde, care a fost ţinută în închisoare un an, fără să i se spună de ce şi fără să existe vreun proces. „După un an i s-a spus că este liberă. Era seara şi ea nu putea pleca acasă şi a întrebat dacă mai poate să stea încă o noapte acolo, dacă vă vine să credeţi că s-a putut întâmpla aşa ceva“, spune Rozei.

irvin rozei

Ionel Rozei a trăit 102 ani

Ionel Rozei, fratele geamăn al lui Aurel, a trăit până la vârsta de 102 ani, în Franţa, ţara în care visa să ajungă după terminarea facultăţii. A reuşit să plece din ţară abia în anul 1967. La 90 de ani a învăţat să lucreze pe calculator şi şi-a scris memoriile, în română şi în franceză. Tot el a realizat trei albume cu toate fântânile din Paris şi a vrut să facă acelaşi lucru şi cu castelele din împrejurimi. „Călătorea cu autobuzul, dispărea şi venea la 9.00 seara. L-am oprit. Nu mai putea să coboare scările de la metrou şi atunci lua numai autobuzul şi ocolea mai mult“, spune fiul său. 

Niciodată însă nu s-a împăcat cu moartea fratelui său. De multe ori îşi striga copilul „Aurel“ şi spunea că, atunci când se uita în oglindă, îl vedea pe Aurel, fratele împuşcat fără nicio vină. „«Dacă aş putea să-i strâng de gât pe cei de la Securitate!», spunea Ionel Rozei, potrivit fiului său. În amintirea unchiului ucis de comunişti, Adrian Irvin Rozei (foto) şi-a numit primul copil Laurent Aurel. 

Vă mai recomandăm:

EXCLUSIV Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini

Acţiunea „Missouri”. Minciunile şi mofturile Ceauşeştilor la Casa Albă, la întâlnirea cu Nixon. Dictatorul i-a şocat pe americani cu subiectul privind evreii

Poveştile românilor care au deturnat avioane ca să evadeze din comunism: şase au ajuns până în Austria


Secretele cu care a fugit Mihai Pacepa în SUA: diamantele sintetice, traficul de arme clandestin, numele agenţilor străini
 

Poveste de dragoste comunistă: idila dintre „prinţesa roşie“, fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi amantul ei, un medic chirurg care a murit în închisoare

Operaţiunea „Olimp ’72“ – Cum i-a urmărit Securitatea pe sportivii români la Olimpiada de la München. Patzaichin: „Securiştii aveau urme de caschetă“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite