Drama basarabenilor deportaţi în Siberia şi loialitatea unui câine: Bob şi-a aşteptat stăpânii nouă ani şi apoi a murit

Drama basarabenilor deportaţi în Siberia şi loialitatea unui câine: Bob şi-a aşteptat stăpânii nouă ani şi apoi a murit

Lagăr pentru deportaţi, regiunea Kemerov. Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei

Mărturiile basarabenilor deportaţi în Siberia de sovietici pentru nişte învinuiri inventate sunt încă vii. Vă rezentăm povestea lui Pavel Curoş, care a trăit aproape un deceniu iadul siberian. De istoria lui este strâns legată şi povestea unui câine.

Ştiri pe aceeaşi temă

În cadrul operaţiunii denumită conspirativ „IUG“ („SUD“), de pe teritoriul RSS Moldovenească, a avut loc deportarea „chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus". 
 
Unul dintre ei este şi Pavel Curoş. El s-a născut la 15 iunie 1935, în comuna Şeptelici, raionul Soroca. Tatăl său era meşter iscusit, întemeindu-şi o fierărie şi un atelier de lemnărit chiar în curtea casei sale. El nu a ezitat şi a împărtăşit experienţa tinerilor din alte sate care doreau să înveţe, fapt care a reprezentat un cap de acuzare din partea administraţiei sovietice. El a fost învinuit de exploatarea muncii ucenicilor săi. 
 
În noaptea de 5/ 6 iulie 1949, părinţii şi cei şase copii au fost ridicaţi şi deportaţi în regiunea Kurgan din Siberia.  
Nu se cunoaşte o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953. 
 
„Ne-au luat aşa cum eram, îmbrăcaţi de vară. Nu ne-au dat voie să luăm nimic. Fraţii mamei, unul dinte ei, Ion, cel care fusese la război, i-a înlăturat pe soldaţi şi a aruncat în carosierie nişte haine, plapume, perne. Alt frate a tăiat repede un porc şi ni l-a aruncat în caroseiria maşinii. Au fost aduşi din sat toţi cei trecuţi în lista deportaţilor, vreo 46 de persoane. Venise şi câinele nostru, Bob. Atmosfera era de groază. Oamenii din maşini plângeau. Cei de jos, de-asemenea, plângeau. Clocotea imaşul de strigăte, de bocete, de jale“, rememorează acele momente Pavel Curoş. Amintirile sale sunt publicate în „Arhivele memoriei“ - Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, editată de Ludmila D. Cojocaru.
 
Păduchii cădeau ca tărâţa
 
Drumul a fost un chin. Coloana de maşini a pornit spre Drochia. „Am stat în vagoane de la 6 până la 8 iulie, aşteptau să fie aduşi ceilalţi oameni, din alte sate. Erau aoclo nişte laviţe de lemn, dar nu puteai sta decât în picioare. Era o căldură insuportabilă. Nu ne era foame, voiam doar apă. Din Drochia, trenul a pornit a treia zi. Eşalonul avea 60 de vagoane. 
 
Drumul a fost un chin. În vagon era foarte multă lume – copii, bătrâni. Hrană nu ne dădeau decât nişte leoarcă, o dată la 24 de ore. În tren erau păduchi, iar mama avea un pieptene cumpărat de la ţigani şi ne pieptăna cu el. Păduchii cădeau ca tărâţa“.
 
Dumitru Chiosedin Ceadâr-Lunga, deportat în 1949 în regiunea Kurgan, împreună cu rudele lamormântul soţiei Maria, 1952. Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional deArheologie şi Istorie a Moldovei
Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei
 
Au trecut Munţii Ural prin tunel şi au ajuns la Kurgan. Familiile deportaţilor au fost împărţite pe raioane. Ei au nimerit în raionul Makusino, unde era o staţie de cale ferată. Un om îmbrăcat în haine militare le-a cerut să coboare din vagoane. „tata l-a auzit şi s-a apropiat. «Eu sunt fierar» i-a spus el. Auzind asa, omul i-a luat imediat şi i-a dus în sovhoz, în localitatea Kirovka. Administratorul locuia într-o casă, iar ceilalţi în bordeie: doi metri săpaţi în pământ. Lor le-a dat o cameră. Aşa au trecut de prima iarnă. Siberienii îi speriau şi le spuneau: „La noi este atât de frig, încât îngheaţă păsările în zbor“. 
 
Deportaţi din perioada războiului civil
 
În Kirkova mai erau deportaţi din perioada războiului civil (1917 – 1921). „ţin minte, un bărbat în vârstă, care arăta aşa de bine, cum sunt artiştii ruşi, frumos la înfăţişare. Ei primii ne-au dat şi sfaturi. Se apropia iarna siberiană şi trebuia ştiut ce înseamnă asta. În localitate era o sărăcie de nedescris. Lumea de acolo îndura foamea. „Ţin minte, în magazin aduceau pâine făcută din ovăz, încă cu ţepuşe, când o mâncai îţi spărgeai gura“, spune el. 
 
„Siberienii se îmbătau şi trăgeau chiulul“
 
Locuitorii satului, inclusiv moldovenii, erau puşi la cositul ierbii, la pregătirea nutreţului vitelor. Moldovenii au reuşit prin munca lor, în timp ce siberienii lucrau puţin, se îmbătau şi trăgeau chiulul. În 1950 familia sa a reuşit să construiască o casă, din lampaci, cu două camere şi acoperită cu scânduri. Iarna, temperatura scădea până la minus 40 de grade şi pereţii îngheţau de-afară până înăuntru. „Eram ca într-o cameră de gheaţă, dar erau lemne multe şi ne descurcam“. 
 
La şcoală, în Siberia
 
Toţi erau obligaţi să muncească, inclusiv copiii de 11 – 12 ani, dar erau trimişi şi la şcoală. În Kirkova erau puţini copii. În şcoală erau organizaţii de pionieri şi ale tineretului comunist, care se numeau Comsomol, iar pe perete erau portretele lui Stalin şi ale scriitorilor clasici ruşi. 
 
Fiind muncitori, tatăl său s-a angajat la o fabrică specializată în construcţia caselor şi a drumurilor. Ne-am deprins cu viaţa de acolo încât nu mai voiam să venim în Moldova. 
 
Andrei Negru,din comuna Paiu, raionul Cahul, ajutat de fiul său, Nicu, îşi construieşte o nouăcasă la marginea oraşului  Omsk ,unde a fost deportat în anul 1949 cu familia, 1957. Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional deArheologie şi Istorie a Moldovei
 
Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei
 
 
Dar a venit şi ziua eliberării, în anul 1958. Pe hârtie era scris: „Reabilitat fără dreptul de a trăi pe teritoriul Moldovei“. Cu toate astea, s-au întors la Şeptelici. Tatăl său a mers la conducerea colhozului şi s-a prezentat. Cu toţi îl ştiau ca fiind om gospodar şi i-a fost restituit pentru folosinţă temporară atelierul de fierărie. Casa părintească devenise magazie, iar cu pietrele din gard se făcuse o fermă de păsări. Tatăl său a refuzat să primească pensia ce i se cuvenea de statul care îl trimisese în Siberia, acolo unde, iarna, era riscul să îngheţi în sanie sau să te rătăceşti pe timp de viscol şi să mori.  
 
La cinci zile de la întoarcerea acasă, câinele Bob a murit. „Era un câine roşcat, frumos, cu puncte negre deasupra ochilor. Mergea mereu cu noi la păscut oile. Am mers cu el şi la vânat, nu se temea de lupi. Cu trei seri înainte de a ne ridica, câinele a urlat. Mama îi dădea de mâncare ca să îl potolească, iar el se ducea în altă parte, ca să nu auzim noi, şi continua să urle. Când ne-am întors din Siberia, deşi crescusem mari, ne-a recunoscut. Ne sărea în faţă, ne lingea, era bucuros“, încheie povestea Pavel Curoş. 
 
citeste totul despre: