Din jurnalul partizanului Vasile Motrescu: „Stau prigonit de fraţii mei trădători care şi-au vândut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vasile Motrescu
Vasile Motrescu

Vasile Motrescu, singurul partizan care a ţinut un jurnal în perioada pribegiei, a povestit cum şi-a petrecut Paştele anului 1953. Fugarul a ieşit din văgăuni noaptea şi s-a apropiat de sat ca să găsească o bucată de pască şi un ou roşu.

În dosarul lui Vasile Motrescu de la Securitate se află şi mai multe pagini din jurnalul pe care l-a ţinut în pribegie. Anticomunistul obişnuia să îşi noteze ce făcea ca fugar în aşteptarea americanilor care să scoată bolşevicii din ţară.

Iată cum şi-a petrecut fugarul Vasile Motrescu Paştele din anul 1953.

„Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paştilor)

Amărât şi plin de gânduri am petrecut şi această zi de cum m-am sculat, am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gândesc că vine Sfintele Paşti şi sunt aciulea.

Paşti petrecut în necaz, sunt disperat şi fără nici o nădejde şi eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu şi mă va strânge după pământul celor vii.

Stau la soare şi mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti orice suflet cât de sărac şi tot se bucură cel puţin de libertate şi e la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe pustii şi îmi plâng păcatele singur şi fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând şi iertând tovarăşii de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.

Cât necaz, câtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gânduri fără nici un rost am întâmpinat într-aceşti 4 ani, de prigoană, temniţă şi captivitate, trupul meu istovit şi mintea mea obosită. Nu există fiinţă de om pe faţa pământului să-şi poată imagina viaţa mea de câine, pe care am trăit-o aceşti 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Gruet că zăpada pe faţă s-a pleşit.

În vârful Gruetului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor şi atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei români. Da, stau prigonit de fraţii mei trădători care şi-au vândut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg. de zahăr şi un litru de ulei şi au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în raiul bolşevic.

Peste noapte am tăiat lemnele m-am culcat la ora 24 şi m-am sculat dimineaţa mi-am făcut mâncare, am mâncat şi cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre sat. Pe la ora 9 dimineaţa am plecat de la colibă şi mergând spre Vicov totodată am mers şi cu trasa poate văd ceva, am trecut pe cărarea Cracului pe la Pietrele Scursului până la glod şi tot cu cărarea pe coasta Hacingului până la Sigarie de unde m-am suit Opcioca Hacingului am trecut în Pietroasa în Parc 40 şi am mers cu cărarea roată pe faţa dealului Slatinii până la Sleaga la Leon. Acolo am văzut două ciute, dar la distanţă şi nu am putut trage în ele, am vrut să mă retrag, am vrut să mă trag mai aproape dar m-au simţit şi au trecut în Gruetul Poni. De la Sleagan la Leon am venit prin Altonca Pataieta şi în cot la Petrea lui Anton stau şi scriu aceste rânduri uitându-mă pe ţarina dezbrăcată de zăpadă, trist amărât, dau târcoale afară pe marginea satului aşteptând să vină întunericul să mă duc să găsesc o bucată de pască şi un ou roşu şi tot noaptea să mă întorc înapoi şi să mănânc cu lacrimi în văgăunile munţilor, acesta este Paştele anului 1953 al cincilea Paşti petrecut în prigoană.

Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineaţa când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 şi mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane prăjituri şi altele de ale mâncării şi două cămăşi curate şi o izmană atâta bucurie am şi eu la sufletul meu de Sfintele Paşti, dacă am ce mânca şi o cămaşă curată parcă toată lumea e a mea simt şi eu că sunt pe la Sfintele Paşti. Numai a uitat să-mi aducă ou roşu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăţi rucsacul şi o traistă, mi-am luat merindele şi m-am dus pe groapa Ploştei şi mi-am împachetat din nou şi am mâncat şi eu pe săturate pască, smântână mi-a adus şi miere şi săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paşti petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă.

Am pornit pe groapa Ploştei a început să plouă şi e întuneric de nu vezi nimic, mă duc plută înotând prin glod, secând băltoacele şi făcând salturi prin şanţuri şi gropi, nu ţin seama de acestea sunt fericit că sunt sătul şi am două traiste cu mâncare în spate. La G.C. m-am dus de am băut apă şi i-am făcut un semn pe fereastră, dormea creştinul aşa că nu l-am mai sculat. De la el m-am dus la bordei la Ciuntu la Slatina să stau de ploaie cu creştinul acolo şi m-am ferit să nu fac zgomot şi am plecat mai departe spre Stânişoara mai poposind din loc în loc şi clipocind pe sub copaci atâta era de întuneric că m-a trezit lângă Cosoaia din Pietroiu lângă gardul grădinii încet m-am retras să nu fac zgomot să nu mă simtă câinii. Foarte greu am ieşit de la deal de Onari în drum şi am luat-o pe drum cu popasuri, la Găvan am stat o oră şi m-am odihnit, am făcut foc şi iarăşi am mâncat căci se apropie de zi. S-a făcut ziuă am ajuns în Stânişoara. Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paştele anului 1953.

Toată noaptea m-a plouat şi am făcut salturi prin glod, sărituri şi gropi. Dar totuşi mă simt fericit când mă gândesc la cei de prin temniţe căci mulţi ar dori să aibă fericirea aceasta cu toate căci eu nu o doresc nici vrăjmaşilor mei.

Duminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paşti)

Din Stânişoara mi-am continuat drumul pe Obcina Hacigului până la Arsiţa m-am coborât în vale la colibă cu toate că ploua şi sunt obosit şi nu mă lasă inima să mă duc şi totodată nici nu e lucru curat cu cobiliţa de la A.H. căci când am trecut pe lângă ea, mi-a venit miros de tutun şi astăzi în ziua de Paşti şi chiar în zori de zi şi pe vreme aşa de grea, e imposibil să fie cineva în pădure. Lucru hotărât că este post fix în preajma colibei, aşteaptă să mă duc pe la ea, să-mi dea Hristos a înviat Securitatea.

Bănuiesc că ori a dat cineva de colibiţă astă iarnă căci am făcut multă urmă pe zăpadă şi tot în trecere am dat pe la colibă de am făcut foc şi am stat câte o zi două. Să păzească până or înnebuni până la anul pe la Paşti tot în coliba de la Arsiţa Haciumului să stea. M-am coborât pe la Preluca Grofului în cracii prislofului, e zăpadă mare şi nu e nici o urmă aşa că trebuie să ocolesc prin Scoru din Cracii Prislofului m-am suit în cărarea Grofului şi merg pe cărare. A început să ningă îi dau zor, am trecut iarăşi pârâului Prislofului pe unde am trecut şi ieri. La ora 9 dimineaţa am ajuns cu Paştele la coliba Gruetul stâncii. Cum am ajuns am făcut foc şi am mâncat şi m-am culcat iar şi am adormit până dimineaţa. Peste noapte am visat că m-a luat miliţia într-o maşină, dar am scăpat şi că soţia mea mi-a ieşit înainte şi mi-a spus că e bolnavă tare. (…)

Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T. Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un sopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa. (…)

Oare de ce nu am fericirea să trăiesc cel puţin în sat sau să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu împreună cu fiarele pădurii, să duc viaţă de pustnic la vârstă de 32 ani, să mă conformez regulilor partizanatului,…greu de suportat? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinţă, durerea sufletească şi trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte şi toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi? (…)"

Vasile Motrescu

Vasile Motrescu – fugar o viaţă

Conform biografiei publicate de Theodor Bărbulescu şi Liviu Ţăranu, doi cercetători CNSAS, în „Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962“, Vasile Motrescu s-a născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, judeţul Suceava, într-o familie de ţărani simpli. Vasile Motrescu a absolvit 6 clase primare şi, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a îndeletnicit cu agricultura.

Începând cu primăvara anului 1944 a intrat în componenţa primelor grupuri de partizani antisovietici – fosta grupare Macoveiciuc – aflate sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc şi instruite în şcoala din comuna Sadova. În toamna anului 1944 este nevoit datorită acestei activităţi să se ascundă de teama trupelor sovietice. Revine apoi în localitatea sa de baştină unde îşi întemeiază o familie şi are doi copii. În primăvara anului 1949 află că este urmărit de Securitate pentru acţiunile sale antisovietice din vara anului 1944 şi se refugiază din nou în pădurile din zona Rădăuţi.

A făcut parte apoi din grupul Constantin Cenuşă, care luptase şi împotriva sovieticilor. Vasile Motrescu şi Constantin Cenuşă au fost condamnaţi în contumacie de către Tribunalul Militar Iaşi la un total de 31 ani de închisoare datorită „activităţii desfăşurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”

În urma promisiunilor Securităţii s-a predat de bunăvoie şi este lăsat în libertate de către autorităţi în speranţa că îl vor putea prinde astfel şi pe Constantin Cenuşă ceea ce s-a şi întâmplat ulterior. Vasile Motrescu a fost utilizat ca element acoperit infiltrat în grupul condus de Ioan Gavrilă, care acţiona în Munţii Făgăraş, având misiunea de furniza informaţii referitoare la locul unde se afla această grupare şi de a crea condiţiile necesare capturării membrilor acesteia.

După cum mărturiseşte chiar Ioan Gavrilă, Vasile Motrescu a dejucat în ultimul moment planul Securităţii avertizându-i pe cei în cauză de iminenta lor capturare. Este recuperat de către organele Securităţii şi folosit în altă operaţiune de deconspirare a unui fost membru al Rezistenţei – Macoveiciuc Silvestru – în a cărui celulă de la Penitenciarul Botoşani este introdus Vasile Motrescu. Şi în acest caz se deconspiră în faţa celui vizat de securişti. În urma acestor „eşecuri” este judecat şi condamnat la un total de 23 de ani şi şase luni pentru tâlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. În urma acestei sentinţe, la 29 mai 1952, pentru a treia oară, se refugiază în pădure, având asupra sa şi o armă Z.B. din timpul războiului. O lună mai târziu, se alătură lui Gavrilă Vatamaniuc (fugar din 1948) şi fraţilor Chiraş Ioan şi Gheorghe18 – aceştia din urmă împuşcaţi ulterior, în timpul unei ciocniri cu trupele de securitate aflate pe urma lor. Alături de ceilalţi membri ai grupării din care făcea parte, Vasile Motrescu, a răspândit manifeste şi a contribuit la întărirea ideii, în rândul populaţiei din regiunea Bucovinei, că un nou război este în pregătire şi că Occidentul va răsturna regimul nou instalat de către sovietici. De asemenea, a participat alături de alte grupări din zonă, la acţiunile întreprinse contra autorităţilor, ameninţând pe cei care se alăturau noului regim.

A iniţiat mai multe atacuri împotriva unor cabane ale lucrătorilor forestieri – cunoscuţi ca activişti comunişti – sau a unor stâne pentru a procura provizii şi diverse alte lucruri necesare existenţei în munţi, lăsând în aceste locuri scrisori de ameninţare la adresa regimului. Securitatea răspândeşte zvonul că Vasile Motrescu este agent al său, cu scopul de a distruge unitatea grupării Vatamaniuc în care era încadrat şi Motrescu. Din cauza persecuţiilor, familia nu-l mai poate ajuta cu alimente, iar cei mai mulţi dintre consăteni refuză să o mai facă de teama represaliilor.

În toată această perioadă, (1952-1958), Vasile Motrescu trimite autorităţilor o serie de scrisori în care arată motivele pentru care s-a refugiat în munţi, prezentând totodată şi starea de nemulţumire existentă în rândul ţărănimii din Bucovina, în faţa colectivizării forţate. El cere graţierea deţinuţilor politici şi eliberarea, în special, a lui Constantin Cenuşă, promiţând că dacă aceste cereri vor fi îndeplinite, el va ieşi din clandestinitate. Un caiet, de 38 de pagini, cu însemnările şi poeziile sale, din anul 1953, este depus la Miliţie. În toamna anului 1954, grupul Vatamaniuc construieşte un bordei bine aprovizionat, în pădurea Bercheza de la Bâtca Corbului, în care Gavril Vatamaniuc şi Vasile Motrescu îşi petrec cea mai mare parte din iarnă. Descoperit fiind alături de Gavril Vatamaniuc la 18 ianuarie 1955 de soldaţi ai trupelor de securitate, Vasile Motrescu nu a ezitat să tragă în cei doi ostaşi care i-au tăiat orice posibilitate de fugă. Aceştia au murit la scurt timp şi figurează şi astăzi ca eroi pe placa comemorativă de la Muzeul Jandarmeriei Române. În bordeiul părăsit de către partizani s-au găsit, alături de alimente, arme sau muniţie şi două caiete cu însemnări, precum şi un petic de hârtie cu un text intitulat „Către călăii Neamului Românesc”, semnat „partizan V. Motrescu”.

După acest moment, Vasile Motrescu s-a despărţit de restul grupării, preferând să acţioneze singur şi să fie astfel mai greu de depistat şi capturat de către Securitate. Între 1955-1958 se ascunde prin pădurile Bucovinei sau pe la unii dintre consătenii săi, precum Calancea Gheorghe sau Marciuc Vasile care l-au găzduit şi i-au furnizat alimentele necesare. La 30 ianuarie 1956 este condamnat pentru a treia oară – la moarte prin împuşcare pentru „crima de acte de teroare” – fiind considerat de Securitate drept şef al grupării Vatamaniuc.

În perioada cât a fost fugar (1944-1958) s-au pronunţat trei sentinţe de condamnare a sa: pentru tâlhărie, agitaţie publică şi port ilegal de armament. Trădat de către Toader Şfichi a lui Ilie a Măţului, la mijlocul lunii ianuarie 1958 este arestat de către organele Securităţii, într-una din nopţile în care se ascundea la una din gazdele sale din anii 1955-1958: Gavril şi Valeria Şfichi din Gălăneşti. Aceste gazde, pe lângă faptul că i-au oferit adăpost, i-au furnizat şi hârtie sau rechizite de scris necesare pentru redactarea propriului jurnal. Este internat la Penitenciarul Botoşani, este anchetat, dar nu mai este judecat fiind considerată valabilă sentinţa din 1956 prin care era condamnat la moarte. I se respinge recursul şi cererea de graţiere. Execuţia a avut loc la Botoşani la 29 iulie 1958.

Vă mai recomandăm:

Povestea de film a lui Zoe Rădulescu, fiica de partizan născută în beciurile Securităţii: „Credeam că port genele unui criminal“

Destine de luptători anticomunişti: „Haiducii Dobrogei“, aromânii care şi-au vărsat sângele în numele libertăţii. „Nouă ani nu am ştiut nimic de tatăl meu“

Constanţa

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite