Cum ne înregistra Securitatea convorbirile telefonice. Securiştii intrau fraudulos în casele românilor, camerele de hotel erau împânzite de microfoane

Cum ne înregistra Securitatea convorbirile telefonice. Securiştii intrau fraudulos în casele românilor, camerele de hotel erau împânzite de microfoane

Casa românilor în comunism a fost recreată la Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa FOTO M.I.

Convorbirile românilor erau interceptate încă din anul 1956, cu tehnică rudimentară. Sistemul de opresiune obţinea atât informaţii „cu caracter duşmănos regimului“, cât şi date despre viaţa privată a românilor, care erau în acest mod şantajaţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ministrul de Interne, Carmen Dan, a chemat miercuri poliţia la locuinţa sa, după ce a descoperit un dispozitiv de înregistrare. Purtătorul de cuvânt al SRI, Ovidiu Marincea, spune că dispozitivul găsit la domiciliul demnitarului este unul „destul de comun, care nu este utilizat de serviciile de informaţii în general”. Ancheta în acest caz e desfăşurată de Ministerul de Interne. 
 
În perioada comunistă, Securitatea ne urmărea în casă, la muncă sau în vacanţă, atât prin mijloace de interceptare, cât şi prin iscoade. 
 
Un document secret al Securităţii, aflat în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cuprinde instrucţiunile de montare a microfoanelor şi de ascultare a convorbirilor telefonice a „duşmanilor regimului“. Pentru realizarea acestor obiective s-a înfiinţat Direcţia „T“, ce ulterior s-a numit Serviciul „T“, unitate de instalare şi exploatare a tehnicii operative.
 
În instrucţiunile emise de colonelul Vasile Negrea, secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne, şi de locotenent colonel Alexandru Szacsko, şeful Serviciului „T“, sunt prevăzute mai multe modalităţi de ascultare. Măsurile „X“ se referau la ascultarea interioară prin instalarea de microfon, măsurile „XX“ vizau instalarea unui telefon special la adresa suspectului, măsurile „XXX“ presupuneau folosirea tehnicii operative fără fir, iar măsurile „Z“ vizau interceptarea convorbirilor telefonice.
 
În instrucţiuni, angajaţilor serviciului „T“ li se predă acestora abc-ul tehnicii. Astfel, ei trebuiau să reproducă convorbirea cuvânt cu cuvânt, prin stenografiere sau pe bandă de magnetofon. „Reproducătorului nu i se permite să introducă în textul convorbirii concluziile, presupunerile sau deducţiile sale“, li se cere mai departe.
 
Nomenclaturiştii, exceptaţi
 
În cazul în care persoana ascultată purta discuţii cu conducători ai partidului sau guvernului, ascultarea trebuia întreruptă imediat. 
 
Convorbirile telefonice internaţionale erau interceptate fără excepţie, iar numele, adresele şi numerele de telefon ale tuturor abonaţilor telefonici din ţară de unde se purtau aceste convorbiri erau transmise Centrului de informatică şi documentare, care le comunica unităţilor informative, pe linie şi profile de muncă, pentru luarea măsurilor care „se impuneau“. Materialul provenit din ascultare se întocmea sub formă de buletin sau notă, se bătea la maşină sau se scria de mână şi la sfârşit era semnat de reproducător şi de şeful lui.
 
Cum se realizau interceptările în acea perioadă? „În cazul ascultării telefonice, se conecta o derivaţie pe traseul liniei telefonice sau se monta un comutator pentru audierea şi înregistrarea convorbirilor între doi corespondenţi. Pentru interceptarea convorbirilor ce aveau loc într-un anumit spaţiu, se efectuau pătrunderi secrete în vederea instalării unor microfoane, alimentate electric sau pe bază de baterie, fie în aparatul telefonului, fie introdus într-un alt obiect  pentru a nu fi reperat, fie ataşat de mobilă“, a dezvăluit Cristina Anisescu, coordonator ştiinţific de proiect din cadrul CNSAS.
 
Mulajul cheilor de la casă era obţinut în mod fraudulos de la serviciul soţiei celui urmărit, unde aceasta era ţinută „ocupată“ de o sursă a Securităţii, timp în care li se sustrăgeau cheile şi li se lua mulajul, apoi erau puse la loc pentru a nu trezi nicio suspiciune.
 
În cazul în care Securitatea instala mijloace de ascultare în locuinţe, erau adevărate mobilizări de forţe. Erau ţinuţi ocupaţi toţi membrii familiei, prietenii şi vecinii, care erau chemaţi la Miliţie sau la Paşapoarte, sau li se dădeau sarcini peste program, la serviciu. Copiii, la rândul lor, erau ţinuţi la şcoală de tovarăşa profesoară. Înregistrările interceptărilor erau redate şi transmise altor unităţi de Securitate, dar erau şi stocate temporar în centre de interceptare. De la caz la caz, înregistrările se făceau de la câteva zile până la câteva luni.
 
Ce erau „maimuţele“ şi „ciocănitoarele“
 
Pentru asigurarea conspirativităţii, tehnica operativă purta denumiri convenţionale: aparatura de înregistrare fonică avea indicativul „moara“, microfoanele se numeau „maimuţă“. Când se vorbea de  emiţătorul special, cei din Securitate se exprimau cu următoarele cuvinte: „Dunărea“ sau „port“, iar când aveau nevoie de comutatoare de control spuneau că le trebuie „ciocănitoare“.
 
În arhiva CNSAS se află mai multe rapoarte întocmite de membrii Securităţii în care se specifică sub ce motiv se intra în locuinţa respectivă, data la care s-a montat aparatul de ascultare şi data la care a fost ridicat. Astfel, la începutul anului 1978, securiştii au mers să monteze o instalaţie de ascultare la o locuinţă de pe strada Viitorului, nr. 7. „Fiind un fost colaborator, i s-a solicitat ca din biroul dânsului să se efectueze o observare pe fereastră, care, fiind spre stradă, cu o vizibilitate pe o rază mai mare, fapt ce a permis să legendăm prezenţa noastră în biroul respectiv «pentru supravegherea unor elemente ce trec prin parcul din faţa biroului». Plt. care a făcut «observarea» a introdus mijloacele speciale“, se consemnează în act. În casa de pe Viitorului, mijlocul de ascultare a stat de pe data de 26 ianuarie până pe 12 apriie 1978, dată la care a fost ridicat. 

De asemenea, unii români care aşteptau mai mulţi ani montarea unui post telefonic  se alegeau şi cu un microfon la pachet cu aparatul. Aşa s-a întâmplat în anul 1979 cu un român care locuia pe strada 7 Noiembrie. „Odată cu introducerea operatorului telefonic, s-a introdus şi mijlocul T.O. (n.r. tehnică operativă) prin instalarea unui conector la geam. La verificările făcute, totul a funcţionat normal“, semnează plt. Sultan. 
 
O adevărată industrie de urmărire a turiştilor 
   
Litoralul, care devenise destinaţia favorită a nemţilor, polonezilor, israelienilor, ajunsese să se transforme într-o adevărată centrală de spionaj, unde pentru fiecare turist se cheltuiau sume mari de bani pentru serviciile de spionaj, rezultatele fiind, de cele mai multe ori, nefolositoare pentru Securitate. În marea majoritate a cazurilor, colaboratorii Securităţii scriau de relaţiile sentimentale ale străinilor, de ce-au mâncat la prânz, cu cine s-au plimbat şi cât au cheltuit.
 
Cum îi spiona Securitatea pe turiştii străini care veneau în România: ghizi transformaţi în colaboratori, microfoane şi în hoteluri, şi pe plajă
 
Pe lângă serviciile de contraspionaj american, englez, israelian, turc, grec, francez, italian, dar şi contraspionaj pentru unele ţări din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, exista un serviciu care se ocupa doar de contraspionajul în rândul turiştilor şi unităţilor Oficiului Naţional de Turism (ONT) Carpaţi, în Agenţia Publiturism, în Automobil Clubul Român, în Întreprinderea de agrement şi prestaţii turistice şi în Întreprinderea turistică de transporturi auto.
 
Un alt serviciu asigura tehnica-operativă necesară desfăşurării acţiunilor de contraspionaj şi deservea contrainformativ marile hoteluri şi restaurante din Bucureşti: „Intercontinental“, „Athénée Palace“, „Ambasador“, „Lido“, „Dorobanţi“, „Continental“ şi „Minerva“, dar şi Hanul lui Manuc. Pentru a face faţă numărului de turişti din ce în ce mai mulţi care vizitau România, în unele staţiuni de pe Valea Prahovei au fost introduşi foşti ofiţeri de Securitate aflaţi în rezervă, din rândul celor cunoscători de limbi străine. 
 
La începutul anilor `70, mesajele transmise către unitatea centrală se făceau cu întârziere. Abia după venirea din concediu securiştii în rezervă puteau da note informative şi, prin urmare, nici nu mai erau folositoare.  Ulterior, fiecare inspectorat de Miliţie a indicat mai multe căsuţe poştale sau adrese conspirative unde informatorii care se aflau în vizită în judeţul lor urmau să trimită imediat notele de interes, aflăm din Caietele CNSAS. 
 
Hotelurile, fir roşu cu Miliţia
 
 
În marile staţiuni turistice, în hoteluri se înfiinţaseră birouri de tehnică operativă, unde ofiţerii de la contraspionaj puteau verifica datele. Spre exemplu, cele două birouri de tehnică operativă din Băile Herculane se aflau la complexul „Hercules“ şi la hotelul „Cerna“, în fiecare unitate de cazare fiind introduse instalaţii în câte patru camere. Toate aceste instalaţii erau conectate la o centrală a Miliţiei din Băile Herculane.
 
Apoi, s-a decis să de instaleze aparatura de ascultare în timpul construirii hotelurilor şi pensiunilor, pentru o deplină conspirativitate. Într-un raport al Securităţii din Ialomiţa din anul 1970, referitor la introducerea mijloacelor de ascultare în viitorul complex balnear Amara, se preciza: „Ne propunem ca imediat ce lucrările de construcţii vor fi terminate, să procedăm, cu ajutorul Direcţiei a VIII-a, la efectuarea lucrărilor de instalaţie a tehnicii operative într-un număr de 20 de camere“, din cele 500 de camere câte urma să aibă complexul.
 
La fel s-a procedat şi în Poiana Braşov. Direcţia a VIII-a solicita ca, „pentru asigurarea unei mai bune conspirativităţi“, mijloacele de tehnică operativă să fie instalate concomitent cu lucrările desfăşurate de O.N.T. şi de Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, „în perioada de semifinisare şi finisare, perioadă care ne oferă deplină conspirativitate“.
   

Aşa se face că în 1970 erau deja instalate mijloace de ascultare a convorbirilor în toate hotelurile importante din majoritatea judeţelor ţării, fiind vizate cele frecventate de turişti. Spre exemplu, la Hotelul „Argeşul“ din Piteşti erau nouă microfoane, la „Timişoara“, „Banatul“ şi „Carpaţi“ din Timişoara - între patru şi opt microfoane, la „Ceahlăul“ din Piatra-Neamţ erau 21 microfoane şi alte trei la Complexul Agapia din judeţul Neamţ, în Sibiu - la „Bulevard“ - 15 microfoane, în Cluj la „Continental“ - 22 microfoane, „Central“, „Partizanul” şi „Siesta“, câte 28 microfoane la hotelurile „Continental“ din Iaşi şi „Dunărea“ din Galaţi, 25 la „Palas“ din Sinaia, 16 la „Dacia“ din Deva, 14 la „Transilvania“ din Târgu-Mureş. De asemenea, în unele hoteluri exista şi o cameră în care erau instalate aparate de filmare şi înregistrare video, aşa cum a fost cazul Hotelului „Traian“ din Brăila.

Pentru reuşita filajului, Securitatea a montat emiţătoare portabile şi în umbrelele şi şezlongurile de pe plajă, în maşina celui urmărit, în mesele de la restaurant. Litoralul devenise centrul atenţiei serviciului de contraspionaj. Cum în 1968 staţiunile româneşti de la Marea Neagră au fost vizitate de aproape 300.000 de turişti, din care peste 200.000 erau din state capitaliste, pentru supravegherea lor trebuiau dislocate forţe speciale. Miliţia din Constanţa a creat două grupe operative, una în staţiunea Mamaia, cu opt ofiţeri, şi una în Eforie Nord, cu şapte ofiţeri, ultima deservind informativ întreg sudul litoralului. Fiecare ofiţer avea repertizate mai multe complexe hoteliere.
 
Vă mai recomandăm:
 
Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea
citeste totul despre: