Ce îl poate face pe un copil de şcoală să ajungă la sinucidere. Modul în care ar putea fi evitate aceste tragedii
0Întrebarea în jurul căreia ar trebui construită orice piramidă educaţională este ce determină un copil să vrea să-şi pună capăt zilelor. „Este nevoie de un sat întreg să creşti un copil“, spuneau bătrânii, rezumând astfel o filosofie întreagă de „parenting“ şi „schooling“.
Pentru ca un individ să crească sănătos şi să evolueze în armonie este nevoie nu doar de confort material, ci şi de cel psihic, susţinut la nevoie de terapeuţi. Dar prins în vârtejul propriei vieţi, individul care l-ar putea ajuta pe cel aflat în suferinţă are deseori probleme cu propria supravieţuire. De aceea, este nevoie de mai mulţi ochi şi de suflete ca o fiinţă să fie salvată de la disperare.
Psihologii folosesc o vorbă din popor care cuprinde învăţătura de bază în ceea ce priveşte provocarea „cum te descurci cu un copil“.
„«Du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă şi nu-mi da pace» este dictonul care descrie cel mai bine procesul de transformare prin care un individ trece de la preadolescenţă la adolescenţă. Este o transformare complexă, biologică, socială şi psihică, o tranziţie, o criză de originalitate, când copilul are nevoie mai mult ca oricând de înţelegere, deoarece traversează stări contradictorii: nevoia de afecţiune simultan cu nevoia de independenţă, nevoia de recunoaştere, de valorizare de afirmare socială. Şi dacă nevoia de afecţiune, de apartenenţă, de valorizare nu sunt satisfăcute (atât în familie, cât şi în şcoală), apar derapaje în structura personalităţii“, este de părere Cristina Nela Voicu, psiholog clinician specialist, care are ca experienţă mulţi ani de lucru direct cu copiii.
Specialistul ne îndeamnă să fim mai receptivi la semnalele pe care le dau copiii care sunt bântuiţi de gânduri negre.
„Fondul este depresia, care se poate manifesta şi generează agresivitate, comportament demonstrativ, acuze psihosomatice. Cheia ar fi recunoaşterea suferinţei lui de către cei din proximitate şi intervenţia/asistenţa psihologică. În perioada (pot fi şi săptămâni) care preced gestul suicidar, preadolescentul caută ajutor sistematic. Uneori se prezintă la medicul generalist acuzând stări somatice (de rău fizic), pentru că el prezintă, de fapt, simptomatologie depresivă, dar este incapabil să o recunoască, să o conştientizeze şi să definească corect stările pe care le trăieşte. El ascunde involuntar prezenţa ideilor suicidare, pentru că nu face asocierea între acestea şi starea de disconfort. De multe ori, nici medicul care acordă o consultaţie generală/sumară nu poate depista starea depresivă, căci pe fondul depresiei apar aceste idei suicidare (care se constituie, în limbaj de specialitate, în „sindrom presuicidar“)“, atrage atenţia psihologul Cristina Voicu.
Caută să atragă atenţia
În limbaj mut sau deosebit de tulburat, copilul caută să atragă atenţia, de fapt.
„Procesul de trecere de la idee la simptom, la sindrom, la act se desfăşoară în timp, funcţie de intensitatea depresiei. El ar putea să mai atragă atenţia în încercarea de a primi ajutor, căci îl caută cu disperare aşa cum se pricepe el, şi printr-un comportament de tip demonstrativ: agresivitate, autoagresivitate, crize coleroase; caz în care cei din jur ar avea indicii clare şi ar trebui să intervină - de la colegi, la profesori şi la psihologul şcolar. El face toate eforturile să îşi reprime sau să refuleze pulsiunile agresive, acestea însă revin insistent, se cer satisfăcute, el încearcă din nou, dar eul nu mai poate lua poziţie şi atunci pulsiunile se descarcă inadecvat sub formă de simptom (somatizare psihică), etapă când el caută ajutor cu disperare. Se linişteşte pentru scurt timp, apoi pulsiunile reapar şi se transformă în acţiune/act“, explică specialistul.
Cauza acestei tendinţe de sinucidere trebuie găsită şi pe cât posibil ameliorată, într-o intervenţie care nu trebuie să întârzie.
„Ca factori declanşatori ar fi, de regulă, abandonul care îmbracă mai multe forme: decesul unui părinte, separarea parentală/divorţ; sănătatea părinţilor percepută de preadolescent - dacă părintele este anxios sau depresiv, preadolescentul simte că nu mai poate face faţă situaţiei pe care iniţial încearcă să o rezolve; inadecvare emoţională în relaţia cu părinţii (părinţi prea severi sau prea neimplicaţi/absenţi emoţional; calitatea relaţiei cu părinţii bazată pe tensiuni relaţionale, preadolescentul caută ajutor la medic sau în proximitate dacă în familie nu îl primeşte sau nu îl poate primi din cauze limitative (intelect, boală), îl caută la şcoală - de aceea copilul a ales şcoala ca loc de acţiune, pentru că de acolo crede că poate primi ajutorul“, consideră psihologul.
Cel mai important, nu lăsaţi pe mâine ajutorul pe care trebuie să îl daţi astăzi. „Primul pas ar fi recunoaşterea suferinţei şi comunicarea cât de sumară a stării în care se află, să i se spună adevărul de către profesor, medic, prieten – pentru că trebuie să se creeze repede puntea de revedere pentru discuţii mai amanumtite. Astfel se formează un liant, iar copilul are sentimentul că a fost ascultat şi înţeles, chiar şi în parte. Acest liant îi permite să aştepte şi să revină, ceea ce duce la amânarea gestului/actului“, arată psiholog Cristina Nela Voicu.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
