Românul considerat cel mai bun macroeconomist al lumii, plecat din ţară de 15 ani: „Ce se face în România nu se compară nici cu ceva mediocru din Vest”

Românul considerat cel mai bun macroeconomist al lumii, plecat din ţară de 15 ani: „Ce se face în România nu se compară nici cu ceva mediocru din Vest”

Florin Bîlbîie la Cluj  FOTO: Remus Florescu

A predat la Oxford, cel mai important colaborator de-al său este la Harvard şi este unul dintre cei mai apreciaţi profesori de macroeconomie de la Sorbona. Florin Bîlbîie, plecat din ţară de circa 15 ani, crede că cercetarea economică din România nu se compară nici cu ce se face la universităţile mediocre din Europa de Vest sau din SUA.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Avem un absolvent care s-ar putea să ia Nobelul. Florin Bîlbîie. A predat la Oxford, acum predă la Sorbona şi e considerat de economiştii din generaţia lui cel mai bun macroeconomist din lume”, spunea în 2010, Moisa Altar, şeful catedrei de „Monedă” din Academia de Studii Economice Bucureşti, profesorul care a format majoritatea economiştilor şefi ai băncilor comerciale din România.

La cinci ani de atunci, Florin Bîlbîie (39 de ani) s-a întors în România pentru a susţine o lucrare de macroeconomie în cadrul Conferinţei Ştiinţifice Anuale a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate (ERMAS). Evenimentul s-a desfăşurat săptămâna trecută la Cluj-Napoca.

Într-un interviu acordat pentru „Adevărul”, Bîlbîie a vorbit despre ce ar trebui să se întâmple în România astfel încât profesori de talia lui să se întoarcă, despre premiul Nobel, despre criză şi economia din ţară. Modest, relaxat şi cu un fin simţ al umorului, cercetătorul îşi alege cu atenţie cuvintele. Deşi este plecat de circa 15 ani de ani din ţară, acum fiind profesor de macroeconomie la Sorbona, şi este căsătorit cu o braziliancă originară din Germania, el vorbeşte o română fără accent.

Ce ar trebuie să se întâmple pentru a lua în calcul o revenire în România?

Ar trebui o reformă structurală profundă. Este o întrebare pe care cercetătorii din străinătate şi-au pus-o foarte des. În ceea ce priveşte cercetarea în economie e mai greu, pentru că, şi nu vreau să jignesc pe nimeni, ce se face în România nu se compară nici cu ceva mediocru din Europa de Vest sau SUA. Şi aici nu vorbesc numai de componenta financiară, care contează mult, dar sunt şi alte ţări în Europa unde cercetătorii nu sunt foarte bine plătiţi, chiar şi în Franţa sunt asemenea cazuri; oamenii, dacă ar pleca în SUA, ar fi mai bine plătiţi. Nu e numai despre bani, ci şi despre a avea independenţă de a face cercetarea pe care tu o crezi importantă.

De asemenea, e nevoie de o infrastructură, de un sistem de cercetare bine pus la punct. În Franţa, profesorii sunt stimulaţi să cerceteze şi prin faptul că trebuie să predea mai puţin. Aici e un fel de stigmă, un fel de invidie pe cei care fac cercetare. Astfel, revenim la bani, pentru că universităţile din România sunt subveţionate proporţional cu numărul de studenţi.

În ce împrejurări ai plecat din România?

Am plecat în 1999, la 24 de ani, chiar când lucrurile au început să se îmbunătăţească în România.

Cred că pentru cine voia să facă economie era mai uşor să reuşească în Vest şi încă e aşa. Îi văd pe cei de aici că se bat cu nişte munţi... am impresia că escaladează Everestul în fiecare zi. Cred că am ales viaţa mai uşoară, care are şi părţi mai dificile, precum faptul că eşti departe de casă, de prieteni etc. Dacă aş fi rămas, probabil aş fi fost profesor la ASE sau poate m-aş fi săturat şi m-aş fi reprofilat în privat sau... făceam masaje tailandeze, cine ştie?

Ai cunoscut sisteme de educaţie foarte diferite: englez, american, italian, francez. Care crezi că este mai bun?

Dacă ne uităm la cifre, la clasarea în topuri internaţionale, cel mai bun sistem e cel american şi suntem la ani lumină de el în România şi la mare distanţă de acesta în Franţa şi poate chiar şi în Anglia. Totuşi, sunt mai multe dimensiuni ce trebuie cercetate. Dacă mă gândesc din punctul de vedere al unui student cu inteligenţă peste medie şi care e sărac, cred că i-ar fi mai bine în Franţa, decât în SUA, chiar şi decât în Anglia. E cumva un sistem mai democratic în Franţa, un un pic mai socialist. Când vorbim despre cercetare, însă, e mult mai uşor să o faci în SUA, pentru că sistemul de alumni, donaţii şi finanţări private funcţionează excelent. Universităţile au capital pe care-l ţin în bancă şi trăiesc din banii aceia. Din nou revenim la bani, dar asta e, ce să faci?

Florin Bîlbîie la Cluj  FOTO: Remus Florescu

Ce nu facem bine în România astăzi legat de politica macroeconomică?

Nu cunosc foarte îndeaproape subiectul. E interesant de văzut ce se întâmplă cu Codul fiscal. Am dubii legate de măsuri fiscale ce privesc creşterea salariilor în sectorul public concomitent cu reducerea TVA. Având în vedere că urmează alegerile anul viitor, s-ar putea ca Guvernul să facă lucrul bun pentru motivele greşite. S-ar putea ca scăderea TVA să ajute să evităm o deflaţie şi să ţinem rata dobânzii pozitivă, astfel să contiuăm să atragem capitalurile. Pe partea fiscală trebuie văzut ce se întâmplă, altfel, trebuie reforme structurale: să fie mai uşor să deschizi o întreprindere, să fie mai uşor să inovezi, să angajezi şi să dai afară pe cineva dacă nu e bun. Şi, bineînţeles, rezolvarea problemei corupţiei, despre care văd că se iau măsuri. 

Răspunsul aproape unanim al economiştilor la întrebarea „cum ieşim din criză?” este „consumând mai mult”. Cum vedeţi dumneavoastră soluţia?

Dacă analizezi criza în care lumea a intrat în 2007 este una în care oamenilor le e teamă şi economisesc prea mult. Ţin banii la saltea, acasă sau în bănci în conturi fără risc, dar cu dobânzi mici.

Oamenii economisind mai mult nu consumă destul.

Pe termen scurt, soluţia pentru ieşirea din criză este să consumăm mai mult, dar trebuie să înţelegem că soluţia pe termen mediu şi lung nu e să consumăm mai mult şi mai mult şi mereu mai mult, ci să consumăm astfel încât să ajungem la potenţialul nostru de dezvoltare, iar când vorbim despre acesta trebuie să luăm în calcul faptul că avem resurse limitate; totuşi capacitatea de inovare este nelimitată. Dacă ne-ar fi spus cineva că putem avea biblioteci întregi într-un iPhone, acum 10 ani, nu am fi crezut. Pe termen mediu şi lung, trebuie să ne concentrăm pe investiţii în inovaţie, pe crearea de noi produse, nu în sensul de a crea o nouă maşină, ci de a concepe un mod mai eficient de a cumpăra, de exemplu.

Dacă am avea o nouă tehnologie de a face cumpărături astfel încât să nu aruncăm aşa de multă mâncare - acesta e un nou produs pentru mine. Trebuie să ne îndreptăm spre ideea lui John Stuart Mill „the stady state” – o stare în care ne oprim, zicem că „suntem ok”, suntem bine aşa.

În anumite cercuri e la modă această teorie, dar nu este o tendinţă generală. Eu cu o parte a creierului mă gândesc şi la partea aceasta la dezvoltare sustenabilă.

Astăzi sunt la modă, ca să zic aşa, hipsterii, care promovează, de exemplu, mersul pe bicicletă, agricultura ecologică, apărarea mediului înconjurător?

E o nouă bulă (buble) în termeni economici, cu consumul de alimente bio, organice. E peste tot în lume. La mine în cartier sunt multe „pop-ul stores”, magazine efemere, care funcţionează o săptămână-două şi după aceea dispar sau restaurante efemere, „suntem aici o săptămână, gătim şi apoi ne mutăm altundeva”.  Asta este o chestie forte hipster. Marais, zonă din centrul Parisului unde locuiesc eu, cartierul evreiesc şi gay, a devenit şi cartierul hipsterilor. 

Un profesor important din România a susţinut că sunteţi un pretendent la premiul Nobel, cum merge cercetarea? 

Sunt exagerări. Sunt cuvinte de dragoste spuse de un om pe care îl respect foarte mult şi un om care a jucat un rol crucial în dezvoltarea mea, profesorul Moise Alter, de la Şcoala Doctorală de Finanţe din Bucureşti. El a fost, de fapt, mentorul meu şi e un fel de dragoste paternă – întotdeauna ţi se pare că „copilul tău” e cel mai frumos.

Care credeţi că sunt calităţile unui economist de Nobel?

Pentru a lua Nobelul trebui să vii cu noutăţi care să schimbe paradigma. Nu aş zice că sunt aşa de importante citările sau să fii la modă, pentru că astea sunt chestii de clică, de mafie, nu totdeauna sunt cuantificabile, dar poate fi şi asta. Cred că e foarte greu să judeci contribuţia unui economist. Eu aş dat premiul Nobel pentru reducerea sărăciei. 

Scurt CV

Florin Bîlbîie este profesor de macroeconomie la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbona şi la Şcoala de Economie din Franţa. Originar din Câmpina, el a absolvit facultatea la ASE Bucureşti şi şi-a luat doctoratul la Institut European din Florenţa, cu cel mai mare punctaj din istoria instituţiei. Are 3 masterate (Oxford, Warwick şi Bucureşti). A predat la Universitatea Oxford şi a lucrat în cercetare la Biroul Naţional Economic din Cambridge. A făcute cercetare şi la Harvard, acolo de unde predă unul dintre coautorii săi principali. 

În teza sa de doctorat, care a luat Premiul „Rotary Europa” pentru cea mai bună teză în perioada 2003-2007, propune un nou model de analiză macroeconomică. Până atunci, modelul de bază prevedea un singur tip de agent economic activ pe piaţa financiară, care cosumă în funcţie de rata dobânzii. „Dar eu am spus, stai un pic că eu nu pot să fac chestia asta, eu mânânc toată bursa, mama mea îşi consumă tot salariul şi toţi oamenii pe care-i cunosc în România trăiesc de la un salariu la celălalt.  Aceşti oameni, care nu pot economisi, nu erau incluşi în studii”, a explicat el. Cel mai important colaborator al său este de la Universitatea Harvard, unde a studiat două semestre. 

Mai puteţi citi:

 

citeste totul despre: