Povestea de Hollywood a unui român: de la primul dolar la CEO în Silicon Valley
0
Radu Vanco, unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri cu origine română din SUA, are o poveste de film. A trăit în România ceauşistă, a făcut cunoştinţă cu puşcăria comunistă, dar ulterior a reuşit să plece în SUA şi a ajuns milionar.
Fost inginer la Institutul de Cercetare pentru Componente Electronice din Bucureşti, Radu Vanco a fost rapid promovat ca şef al grupului de Proiectare de circuite integrate Metal-Oxid-Semiconductor. Curând, însă, avea să cadă în dizgraţie, pentru simplul fapt că fratele său a plecat în America. Persecutat la locul de muncă, Vanco a luat decizia să-l urmeze şi a reuşit, dar după ani şi după multe bătăi de cap.
Într-un interviu pentru „Adevărul”, Radu Vanco a povestit despre suişurile şi coborâşurile din viaţa sa şi calea parcursă de la un angajat model la un CEO de succes, devenind într-un final un prosper om de afaceri cu o avere cu multe zero-uri în coadă.
Adevărul: Aţi avut un început de carieră promiţător în România, după care aţi căzut în dizgraţia regimului comunist. Din ce cauză s-a întâmplat asta?
Radu Vanco: Pentru mine şi pentru cei ca mine a fost fascinant pentru că aveam ocazia să facem ceva unic în România, care la acea vreme era un domeniu de frontieră în lume, care a dus la ce este cunoscut ca Silicon Valley astăzi şi a permis să fie construite toate minunile tehnicii moderne cum sunt Internetul, tabletele şi telefoanele mobile. Momentul neplăcut a fost plecarea fratelui meu în America, fapt care a avut drept consecinţă punerea mea pe „lista neagră”, iar acest lucru mi-a tăiat aripile şi visele în condiţiile de atunci.
În faţa nedreptăţilor, aţi luat decizia să plecaţi din ţară. Cum aţi reuşit să faceţi asta?
Am făcut cererea de plecare în 1980, după ce am încercat, în zadar, prin audienţe şi discuţii, să-i conving pe cei care îmi ţineau soarta în mână să nu îmi taie speranţele. Când am ajuns la exasperare am făcut pasul şi am făcut cerere de plecare definitivă. Mi-a luat 5 ani şi multe confruntări, inclusiv câteva luni petrecute în subsolul Miliţiei Capitalei şi o condamnare penală pentru că am protestat, până am reuşit să plec în 1985.
Închis în beciul Miliţiei
Şi cum aţi reacţionat din acel punct critic?
Ajuns la exasperare, am început să mă întâlnesc cu alţii ca mine şi să discutăm ce am putea să facem. Până la urmă, am hotărât să mergem în grup la Palatul Telefoanelor şi să trimitem telegrame lui Ceauşescu şi Ministrului de Interne în care ceream conform Constituţiei - care prevedea un astfel de drept - autorizaţia de a face un protest public. După o zi sau două, am fost luat, împreună cu ceilalţi, şi dus la secţia de Miliţie, unde ni s-a pus în vedere „să ne potolim”.
Şi v-aţi „potolit”?
Bineînţeles că nu şi, deşi şi eu şi ceilalţi nu am făcut nimic ilegal, simplul fapt că ne întâlneam şi discutam ce am putea face ca să ieşim din situaţia asta a fost considerat ilegal. Aşa că am fost arestaţi şi acuzaţi de „Asociere în vederea comiterii de infracţiuni”, deşi nu plănuiam nicio infracţiune. Am fost ţinuti închişi şi interogaţi vreo două luni în arestul Miliţiei Capitalei şi am avut noroc că, pe neaşteptate, Ceauşescu a dat un decret de graţiere, iar până la urmă am fost eliberaţi.
Barca salvării
Nu v-aţi gândit să fugiţi din ţară?
Da, mi-am făcut o barcă inflatabilă, intenţionam să fug pe mare. Bineînţeles că era imposibil să evadezi astfel, pentru că plaja era supravegheată non-stop. Soarta a vrut ca să nu reuşim să terminăm pregătirile decât după jumătatea lui septembrie. Era încă destul de cald, iar când am ajuns la mare, apa era caldă încă, am înotat cu plăcere. Cineva de Sus însă a trimis un curent rece peste noapte şi a doua zi, când urma să evadăm, nu se putea băga nici măcar un deget în apă. Tot soarta a făcut ca două luni mai târziu să mi se comunice că voi primi „Formularele Mari”. Asta însemna că, în esenţă, mi se deschidea drumul prin birocraţie să pot pleca, iar după ce am primit paşaportul am mai avut de aşteptat vreo 6 luni să-mi vină rândul.
V-a fost dificil să vă acomodaţi în America? Vă amintiţi cum aţi câştigat primii bani?
Prima perioadă a fost furtunoasă, mergând de la extaz până la depresie. Primul dolar l-am câştigat umplând rezervoare cu benzină la o staţie de gaz din New York. Din păcate, nu l-am păstrat. Primul job în America a fost ca Senior Design Engineer la SEEQ Technology.
Radu Vanco a fost susţinut în permanenţă de soţia sa. FOTO: Arhivă personală
Din păcate, firma nu mergea prea bine şi am vrut să am şi o altă experienţă. Aşa că am acceptat să devin Product Line Manager pentru o linie de produse diferite de cele pe care le făceam la SEEQ, la Cypress Semiconductor. Spre suprinderea mea, devenisem foarte cunoscut, aveam deja o reputaţie bună în Silicon Valley, iar după câţiva ani m-am mutat la Catalyst Semiconductor, unde am fost pus vicepreşedinte.
„Nu întrebaţi un imigrant de două ori asta”
Dar nu aţi rămas vicepreşedinte şi aţi ajuns mai sus. Cum aţi reuşit?
Testul major a venit când, spre sfârşitul anilor '90, compania unde eram vicepreşedinte a intrat în insolvenţă. În acel moment, Consiliul de Administraţie a decis să schimbe CEO-ul - şi m-au întrebat dacă sunt interesat. Oameni cu multă experienţă mi-au spus să nu mă bag, dar răspunsul meu a fost „nu întrebaţi un imigrant de două ori asta”.
Care a fost cea mai mare provocare ca CEO?
Jobul a fost ca al chirugului care operează pe cineva împuşcat mortal. Fixezi una, dar între timp se strică alte 10. Viteza de decizie şi de acţiune este esenţială. A trebuit să tai imediat jumătate de organizaţie ca să salvez cealaltă jumatate. Asta e uşor de zis, dar greu de făcut, că nu este numai trauma psihică, dar şi cum să nu distrugi funcţionalitatea organizatiei şi să eviţi ca cei rămaşi să se sperie şi să fugă. Am ţinut prezentări unde mă simţeam ca un preot care oferă speranţă – ceea ce spre surprinderea multora este ceva important din ce face un CEO - m-am întâlnit cu fiecare furnizor şi prestator de servicii şi i-am convins să ne mai dea o şansă. Comunicarea faţă în faţă, puterea de a-i inspira să aibă încredere, au fost fundamentale. Şi multe, multe altele despre care aş putea scrie o carte. Şi uite aşa am reuşit imposibilul.
Nu v-aţi oprit nici aici, iar ulterior aţi ajuns un om prosper de afaceri. Cum aţi reuşit?
Când am ajuns în America nu ştiam ce carieră voi avea, aşa că m-am gândit ce aş putea face în paralel, în timpul liber. Aşa am început să fac investiţii imobiliare. Casele mi se păreau ieftine, iar băncile îmi împumutau bani. Şi am avut dreptate - preţul caselor a crescut enorm în Silicon Valley, aşa că m-am trezit, e drept după multă muncă, pentru că nu e deloc simplu, şi risc, că nu mai depindeam de un job care era ceva la care visasem de când am venit în America.
Şi aţi investit apoi şi în alte domenii?
Mai târziu, am extins această activitate făcând investiţii în imobile, terenuri şi construcţii şi în România, unde am revenit prin 1995. Tot în acea perioadă, prin 1995, ştiind câtă nevoie exista pentru asta, am format o companie de servicii inginereşti, iniţial software, în România. Mai apoi compania s-a diversificat şi în alte tipuri de servicii şi a creat şi produse proprii.
Acum ce domeniu de afaceri preferaţi?
Nu am preferinţe, sunt toţi „copiii mei” cum se spune, iar fiecare afacere oferă probleme şi satisfacţii diferite. Şi am un set de interese destul de vast. Am zis că într-o altă viaţă aş vrea să fiu avocat sau arhitect.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Povestea fabuloasă a celui mai bogat român din SUA. A plecat din ţară „vândut” la preţul unei vaci
Se încarcă comentariile...
