Clujeanul care aduce scriitori de Nobel în Ardeal: „Omul e condamnat la lectură, are nevoie de poveste ca de aer“

Vasile George Dâncu a creat în urmă cu trei ani un festival internaţional de carte la Cluj, unde adună cei mai buni scriitori. La ediţiile anterioare i-a adus pe Mario Vargas Llosa şi Antonio Lobo Antunes.

”De carte nu scapi”, sloganul încă de anul trecut al Festivalului Internaţional de Carte Transilvania, i se potriveşte ca o mănuşă clujeanului Vasile George Dâncu. Trăieşte de aproape două decenii în slujba cărţii. Are 42 de ani, e foarte serios când vine vorba de muncă, îi plac bancurile şi poveştile pe care le spun cărţile. Acum este directorul Editurii Şcoala Ardeleană din Cluj şi al Festivalului Internaţional de Carte Transilvania.

Acesta povesteşte, într-un interviu, cum a apărut ideea organizării unui festival de carte în inima oraşului şi de ce e bine să mai deschidem, din când în când, câte o carte.

De cât timp lucraţi în domeniul cărţilor?

De la 25 de ani am început să lucrez. La început făceam colete şi, în timp ce le făceam, veneau unii redactori să mă întrebe cum se scrie ”Nicolae Steinhardt” sau ”N Steinhardt”, ori ”Nicu Steinhardt”, iar eu le ziceam că ”N. Steinhardt” se semnează. Am lucrat şi în difuzare, am cărat cărţile cu maşinile sau, uneori, cu rucsacurile, apoi în redacţie ca redactor, redactor-şef şi director executiv. Iar acum 10 ani am plecat şi am fondat Editura Eikon. În urmă cu un an am pus bazele Editurii Şcoala Ardeleană, un nou brand pe care vreau să-l dezvolt. Îmi place mult denumirea, iar Eikon-ul - unde eram doi asociaţi - l-am dat la Bucureşti, la fostul meu asociat.

V-aţi aşteptat ca Editura Eikon să ia o aşa amploare?

Nu-mi imaginam. Îmi imaginam să scriu poezii, să-mi văd de doctorat. Vise romantice. Să fac o editură de duminică şi să mai scot câte o carte. Dar lumea venea la mine. Eram un băiat simpatic, serios şi atent cu autorii. Şi lumea tot venea cu tot mai multe proiecte. Am făcut în Cluj, cât am putut, o şcoală de editare de carte. Şcoală cu ghilimele.

Cum a început festivalul de carte?

A fost o idee spontană. Era la Continental (n.r. Hotel Continental din centrul Clujului) un târg de carte şi mi-am dat seama ce slab este.

Şi-am spus: Clujul ăsta merită mai mult!

Există Târgul Gaudeamus, la a 17-a ediţie. E bun, dar e specializat pe expoziţie de carte şi vânzare de carte. Este Salonul Bookfest, cochet, care se desfăşoară în parc, dar este prea mic sau prea de nişă în raport cu ceea ce înseamnă Clujul. Şi atunci m-am gândit: în centrul Clujului să facem evenimente, să aducem autori vii, să ne întâlnim cu ei şi cultura scrisă, cartea, să o îmbinăm cu artele spectacolului pentru a crea cât mai multe evenimente la care să vină cât mai mulţi clujeni.

Ce vă doriţi de la acest festival?

Să promoveze marii autori din Cluj şi din Transilvania, să se impună prin cum îi celebrăm. Şi să aducem marii autori români şi străini în Cluj. Vrem ca festivalul să fie în fiecare an o sărbătoare a cărţii, în care marii autori, străini, pe care îi citim la bibliotecă, să-i şi vedem.

De ce organizaţi festivalul în octombrie?

Pentru că e început de an universitar. Festivalul e legat de studenţi, de profesori, de febra începutului de an universitar, de boema clujeană. Toamna la Cluj e frumoasă.

Cât costă să faci un festival de carte, din toate punctele de vedere?

Nu costă aşa de mult pentru că pornim foarte încet şi nu riscăm nimic. Facem acţiuni după ce avem un buget, nu exagerăm. Dorim să creştem, nu să fie totul un foc de paie. Acest festival costă, la ora actuală, cam în jur de 100.000 de euro.

Spunea Corin Braga, decanul Facultăţii de Litere de la UBB, că l-aţi invitat pe Umberto Ecco la festival. La cine v-aţi mai gândit?                                                 

Ţinta noastră a fost anul acesta Umberto Ecco, care ne-a mulţumit că l-am invitat. Era chiar încântat să vină în România. Nu a putut din cauza sănătăţii. N-a fost un refuz de a veni. Ne-am mai gândit să luăm marii autori consacraţi, Nobeliştii, autori clasici consacraţi în viaţă, câţi au mai rămas.

Care a fost ultima carte pe care aţi cumpărat-o?

Jack London, ”Dragoste de viaţă”, de la Editura Polirom. Am cumpărat-o zilele astea. Am început să recitesc  ”Dragoste de viaţă”, o antologie de povestiri. Jack London e unul dintre autorii mei preferaţi, Mi-a plăcut foarte mult romanul ”Martin Eden”, care e, de fapt, povestea vieţii lui. El scria 100 de cuvinte pe zi. Şi-a propus lucrul ăsta. Apoi scria 16 ore pe zi. A ajuns celebru, iar după ce a ajuns celebru şi nu a mai putut scrie a început să bea, ca o formă de sinucidere. A murit la 40 de ani. ”Martin Eden” este viaţa lui de copil sărac, care învaţă să citească prin fabricile Americii şi care se apucă de scris şi reuşeşte. Este un model care arată că se poate. A fost un model pentru atâţia copii săraci care l-au citit i-a încurajat. A arătat că se poate scrie dacă eşti autodidact, chiar dacă nu ai făcut şcoli. La un moment dat, el a fost portar la o universitate şi învăţa să citească. E exemplul oamenilor care luptă şi reuşesc în viaţă. Jack London este unul dintre ei, cu toate că reuşita lui a fost destul de amară.

Iar prima carte care ţi-a rămas în minte este?

Era o carte - ”Iliada, Odiseea şi Eneida”, repovestite copiilor – care m-a marcat. Am simţit că e o carte mare, am simţit spiritualitatea surprinsă acolo.

Putem cumpăra o carte de Omar Pamuk la 10 lei pe tren, un volum la 5-8 lei din hipermarket, dar şi cărţi la 50-90 de lei din librării. Cum vi se par preţurile cărţilor în ziua de azi?

În România nu există societate de mijloc, prin urmare preţurile la cărţi se împart în două: foarte mici sau foarte mari. Un semn de normalitate ar fi când vor exista preţuri dozate. La unele sunt prea mici, la altele prea mari. Ar trebui un echilibru din care ar câştiga şi editorul, şi autorul.

De ce, în opinia unui director de editură şi de festival de carte, e important să citim?

Întrebarea e largă, grea, complexă, şi, în acelaşi timp, simplă. Chiar şi psihiatrii, şi neurologii spun că e bine să citeşti câteva pagini pe zi. Îţi creează noi universuri.

Omul este condamnat la lectură, la ficţiune, la carte pentru că el are nevoie de poveste ca şi de aer, apă şi mâncare. Povestea scrisă este expresia fundamentală a poveştii. Omul are nevoie de poveste.

Iar cei care nu citesc sunt...săraci?

Sunt, într-un fel, mai săraci. Unii pot să îşi găsească povestea în filme, în videoclipuri, pe internet. Nu murim dacă nu citim, dar ar fi păcat să nu citim, ca în bancurile cu Radio Erevan. Cititul ne ajută.

Mai puteţi citi:

Cum poţi transforma pietrele obişnuite în mărgăritare. Lecţia predată de un academician: „Fă lumea să zâmbească şi ea îţi va aparţine cu adevărat!“

Cei care l-au cunoscut pe Camil Mureşanu povestesc că avea mereu, la îndemnă, o poveste demnă de a fi spusă, dar şi că spunea ”gluma potrivită pentru situaţia potrivită”. A fost un orator desăvârşit care i-a învăţat pe alţii condiţia esenţială pe care trebuie să o respecte ca să exceleze în oratorie: să-şi iubească limba pe care o vorbesc. I-a mai învăţat o lecţie importantă, aceea că fiecare dintre noi are puterea de a transforma pietrele seci în mărgăritare dacă ne dorim aceasta cu adevărat.

Cărturarul maghiar care a condus Transilvania, iubit de români şi de unguri: „Căutaţi mereu acei tineri care ştiu să respecte la toţi valorile”

Prima personalitate pe care o vom prezenta cu ajutorul istoricului clujean Varga Attila, avid cercetător al francmasoneriei din Transilvania şi Banat, este Miko Imre (n. 4 septembrie 1805, Zăbala, judeţul Covasna - 16 septembrie 1876, Cluj). Acesta a fost guvernatorul Transilvaniei, în 1849 şi între anii 1860-1861, şi a înfiinţat o societate culturală unde a unit toate etniile din Ardeal.