Povestea bunicului Costache, împuşcat în cap în război. Durerea veteranului ajuns la 95 de ani: „Suntem umiliţi cu 600 de lei pe lună“

Deşi s-a pensionat în 1985, munceşte şi astăzi. La cei 95 de ani pe care-i va împlini în august 2018, vetereanul de război Tudor Costache, din Călăraşi, nu se lasă învins. N-a făcut-o nici pe front, când a fost împuşcat în ceafă, dar nici când s-a încheiat războiul şi a muncit de toate pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Demn, pus pe glume, dar instransigent când vine vorba despre nedreptate, bunicul Costache trăieşte liniştit după o viaţă de chin şi necazuri.

Durerile de picioare care apar din când în când şi stimulatorul cardiac pe care îl are implantat de 2 ani nu-l împiedică să se plimbe zilnic prin tot oraşul, să meargă la cumpărături ori să se ocupe de un petic de grădină din faţa casei. Nici iarna nu stă liniştit, dă zăpada de pe casă şi-şi cară singur lemne la foc.  Nu pierde emisiunile TV şi mai citeşte din când în când ziarul, fără să aibă nevoie de ochelari. Până la 93 de ani a mers pe bicicletă, iar memoria este punctul său forte: povesteşte întîmplări de acum 70 de ani, amintindu-şi perfect ziua, luna şi anul, dar şi numele celor care îl însoţeau.

Spune că nu s-a gândit niciodată că va trăi aşa de mult şi tot ce a întâmpinat în viaţă, cu bune şi cu rele, l-a ajutat să meargă de fiecare dată mai departe. Se consideră un norocos: are o fiică pe care o iubeşte ca pe lumina ochilor şi pentru care s-a zbătut din greu s-o ţină la ASE şi doi nepoţi minunaţi.

“Viaţa a fost grea pentru mine, dar nu m-am lăsat doborât. Nici când eram în prima linie a frontului, în Munţii Tatra, nu am cedat. Îmi trecea prin gând că nu voi mai ajunge niciodată acasă, mă apuca dorul de cei dragi, dar Dumnezeu m-a iubit şi a avut grijă de mine”, povesteşte bunicul. Cei doi ani petrecuţi pe front l-au marcat îndeajuns încât să-ţi amintească, printre lacrimi, ce a trăit. A băut apă din copitele cailor, a mâncat pe apucate şi şi-a văzut camarazii seceraţi de gloanţe. Crede că dragostea de ţară şi dorinţa ca România să nu fie supusă l-au ajutat să treacă peste aceste orori. Acum este dezamăgit de ceea ce se întâmplă în ţară, dar mai ales că veteranii au fost uitaţi. Suntem umiliţi cu 600 de lei pe lună, în timp ce pe unii îi umflă cu bani”, spune veteranul. 

Eram tineri şi speram să rezistăm

Bunicul Costache a ajuns pe front la vârsta de 21 ani. A luptat pentru apărarea României din 1 august 1944 şi până 15 aprilie 1945, alături de Regimentul 23 Infanterie. Îşi aminteşte cu exactitate cum în decembrie 1944, alături de camarazii săi a pornit , pe jos, spre prima linie a frontului din Cehoslovacia. Mai întâi au fost duşi la Niculiţel, la Tulcea, apoi la Breaza, unde au fost instruiţi.

“Pe o iarnă grea am pornit la drum. Dar eram tineri şi speram să rezistăm. Mulţi dintre colegii mei au fost împuşcaţi sub ochii mei. Am mers pe jos, prin Ungaria, iar pe front stăteam în tranşee din zăpadă de un metru, era ger, ningea. Ce să vă spun? Nişte condiţii grele. Uzi până la piele, cu hainele murdare şi rupte. Din decembrie 1944 şi până pe 2 februarie 1945 a durat drumul.  Am mers, am căzut, m-am ridicat, am băut apă din copitele cailor, a fost o situaţie disperată. Proiectilele vâjâiau deasupra noastră, nu ştiam de unde poate să pice unul. A fost cumplit. În faţa mea mureau soldaţii”, povesteşte veteranul de război. 

Nenorocirea din 15 aprilie 1945

Pe 15 aprilie 1945 a fost împuşcat în ceafă. Un glonţ l-a secerat. “Tâşnea sângele şi din ceafă, şi din gură, mi-am pierdut cunoştinţa, camarazii m-au legat cu o cămaşă ca să oprească hemoragia şi am fost dus degrabă la infirmerie. Dar am avut zile. Cartuşul a rămas în piele şi am trăiat cu el 5 ani, până când a început să-mi facă probleme. Ajunsese să iasă prin piele, în gât. Doi doctori renumiţi din Călăraşi m-au salvat: Nicolau şi Dobrescu. Dar nici ei nu ştiau dacă scap cu viaţă. Au riscat, mi-au făcut două injecţii în barbă să nu simt nimic şi m-au operat. Am avut mare şansă, datorită lor trăiesc şi astăzi”, spune bunicul Costache. 

Diplome de merit şi strângeri de mână

Pentru merite deosebite  în război a fost decorat cu medalia “Bărbăţie şi credinţă” şi, lunar primeşte de la statul român o indemnizaţie de 600 de lei. Dosar pentru obţinerea unui grad de handicap în urma împuşcării pe front nu a reuşit să depună. Autorităţile române i-au solicitat documente medicale din care să reiasă că a fost internat în spital, în urma plăgii suferite în război. “E absurd ce-mi cer ei, atunci era spital de campanie, ne mutam de colo-colo, nu se înregistrau toţi răniţii, era un haos, cine să-mi dea mie o asemenea hârtie? Am o adeverintă de la minister că am fost rănit pe front şi alte documente, dar nu, e musai să am hârtie cu internare în spital de la acea dată. M-am gândit să fac un memoriu la Ministerul Apărării, poate am vreo şansă”, explică bătrânul.

Este dezamăgit de ignoranţa guvernanţilor şi spune că veteranii au fost daţi uitării. A primit diplome, o dată pe an este invitat de către autorităţile locale să vorbească despre experienţele sale la manifestări publice, primeşte strângeri de mână, dar doar atât. Deşi are o viaţă liniştită şi nu duce lipsă de nimic, îl macină nepăsarea. “Eu am trăit în spiritul dreptăţii. Nu mi-a plăcut minciuna. Am fost corect. Sufăr pentru ţara asta când văd că nu este dreptate. Recent am fost avansat la gradul de sublocotenent, e meritul meu, sunt mândru  că am fost un ostaş care şi-a servit patria. Îmi pregătesc uniforma, mă costă 1.000 de lei, o fac la comandă“, spune Tudor Costache.

A făcut de toate în viaţă

În viaţă s-a descurcat cum a putut şi tot ce a câştigat a fost prin muncă. “Doar popă şi aviator n-am fost, în rest am făcut de toate. Mi-a plăcut să muncesc. Eu n-am fost omul care să stea. Când m-am căsătorit şi aveam şi copilul, trebuia să pun o pâine pe masă. Era greu fără serviciu, am lucrat oriunde, nu m-am dat înapoi niciodată. Am fost cumpătat în toate, dar cred că munca este secretul meu”, spune zâmbind.

A fost angajat în Miliţie timp de 2 ani, după care a renunţat pentru că nu a dorit să se înscrie în Partidul Comunist, imediat după ce s-a întors de pe front, a lucrat apoi ca paznic, a săpat şanţuri, a muncit zi şi noapte pentru a avea un ban cinstit. În anii 60 a făcut cursuri de calificare, a lucrat la Prefab, la Combinatul de Celuloză şi Hârtie, pe post de lăcătuş mecanic şi macaragiu. După 32 de ani de activitate în câmpul  muncii are o pensie de 1.100 de lei, la care se adaugă indemnizaţia de veteran. Nu se plânge, din contră, spune că sunt alţii şi mai amărâţi, mai tineri şi mai bolnavi. “Mă doare sufletul când văd oameni sărmani, e o tragedie să nu le întindă nimeni o mână”, spune bunicul Costache.

A câştigat la Loto în 1958

Pe lângă necazurile pe care le-a întâmpinat, veteranul de război îşi aduce aminte cu plăcere de o mare bucurie. În 1958 a câştigat la loto, iar cu banii obţinuţi şi-a cumpărat o casă în Călăraşi. “Mi-au ieşit trei numere din 6, aşa era atunci jocul. Le ţin minte şi azi: 28,38 şi 1. Eu , soţia şi fetiţa am ales câte un număr. A fost norocul nostru. 25.000 de lei, bani, nu glumă, a fost  tot premiul. Toată suma am plătit-o pentru o casă. Locuiam de 5 ani cu chirie şi era greu. Banii au venit ca o mană cerească, vă daţi seama”…spune bunicul Costache.