Drama unui deportat în Bărăgan: „Am luat cu noi un dulap, un pat şi o capră“

În vara anului 1951 autorităţile comuniste declanşau o amplă operaţiune de deportare a mii de familii din Banat şi Oltenia în Bărăgan, pe fondul adâncirii conflictului dintre Moscova şi aliaţii săi cu liderul Iugoslaviei, Iosip Broz Tito.

Acţiunea de deportare a populaţiei din satele de la graniţa româno-iugoslavă declanşată în noaptea de 18 iunie 1951 a fost una extrem de brutală, care a transformat mii de oameni nevinovaţi din Banat şi Oltenia în „elemente duşmănoase“ supuse regimului de „domiciliu forţat“. Peste 44.000 de oameni au fost luaţi din casele lor şi duşi în Bărăgan unde au început viaţa de la zero. 

Şvabi, bulgari, sârbi, evrei, români, basarabeni, bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români etc. au fost luaţi cu forţa din casă şi duşi efectiv în câmp, la sute de kilometri distanţă de gospodăriile lor pentru „vina“ de a fi considerate elemente nesigure, care ar putea deveni adepte ale ideilor antistaliniste promovate de Iosip Broz Tito.

La cei 87 de ani, Teofil Lupu  povesteşte cu lux de amănunte şi cu lacrimi în ochi drama deportării. Avea 19 ani când, într-o noapte, alături de părinţi, bunică şi cei doi fraţi mai mici, a pornit pe drumul deznădejdii. Născut în 1932 la Zastavna, la graniţa cu Polonia, în Bucovina de Nord, regiune în care şi-a petrecut copilăria, tânărul Teofil Lupu a trecut prin cele mai grele încercări când a ajuns în Bărăgan, sub cerul liber, alături de cei dragi. 

„Îmi aduc aminte cu drag de copilăria mea, de satul pe care l-am revăzut după Revoluţie. Regiunea era locuită de români, evrei, polonezi, austrieci şi ucraineni. Bunica mea era poloneză şi bunicul român. Am învăţat de la bunica limba poloneză şi germană, iar de la localnicii din sat ucraineană, dar şi rusă. Tot cu ea făceam acasă adunări şi scăderi, mă învăţa să scriu şi să citesc. Tata a fost inspector la Administraţia Financiară din Cernăuţi, iar mama casnică. Erau o familie de oameni citiţi, iar dragostea pentru cartea ne-a transmis-o şi nouă, copiilor“, povesteşte pensionarul. 

Teama de Siberia

În 1940 după ce România pierde Basarabia şi Bucovina de Nord, regiunea în care locuia este ocupată de Uniunea Sovietică şi încep represaliile. Familia abia scapă de deportarea în Siberia. În 1941, România alături de Germania atacă Uniunea Sovietică şi recuceresc regiunile, iar tatăl lui este mutat la Cernăuţi. În 1944, armatele sovietice se apropie de Cernăuţi şi, de frica deportării şi a represaliilor, tatăl său este mutat la Turnu Severin unde a lucrat la Administraţia Financiară. De aici a ajuns apoi în comuna Devesel de unde, la 18 iulie 1951, de Rusalii, au fost ridicaţi de autorităţile comuniste şi duşi în Bărăgan. „Pe 18 iunie s-au împlinit 68 de ani de când am venit în Bărăgan. Este o experienţă tristă pentru mine, dar în acelaşi timp benefică. M-a motivat foarte mult ceea ce am trăiat, iar în viaţă pot spune că nu m-a mai uimit nimic. Greutăţile mi-au dat puterea să depăşesc orice obstacol“, îşi aminteşte pensionarul.

„Nu iese nimeni din casă, împachetaţi!”

Plecarea către o destinaţie necunoscută, faptul că au lăsat agoniseala de-a viaţă acolo, tema că poţi fi ucis în orice secundă, soldaţii care stăteau cu mitralierele în poziţie de tragere, toate i-au marcat viaţa. „Eram în clasa a 7-a, intern, la o şcoală tehnică de mecanică agricolă din Vânjuleţ. De Rusalii ne-am pomenit cu Armata: «Nu iese nimeni din casă, împachetaţi! În două ore trebuie să plecaţi», anunţau soldaţii. Am luat cu noi un dulap, un pat şi o capră. Capra a fost salvarea noastră, pentru că am avut  lapte şi brânză. N-am murit de foame. După o călătorie infernală de vreo două zile am ajuns în Bărăgan, unde am fost lăsaţi în câmp, după ferma Călăraşi, printre nişte muşuroaie. Aici ulterior s-a înfiinţat satul Pelicanu“, povesteşte pensionarul.

Din comuna Devesel, de unde au fost ridicaţi forţat, au ajuns la Pelicanu 47 de familii: secretarul de la Primărie, dirigintele de Poştă, căsătorit cu o basarabeancă, cei consideraţi chiaburi, un inginer agronom etc. „Au luat oamenii consideraţi dubioşi, duşmani ai clasei muncitoare şi ai regimului. Cine ne-a notat şi ne-a pus pe liste nu ştiu să vă spun!“, spune Teofil Lupu.

Acte confiscate, ştampila D.O. pe buletin

În Bărăgan a trăit trei ani cu domiciliul fortaţ, ştampilă care fusese aplicată pe buletin, D.O. De fapt, nici acte nu aveau, toate fuseseră confiscate. De asemenea, nu se puteau deplasa unde voiau. Au muncit din greu pentru a-şi face o casă din chirpici, iar multe luni au dormit sub cerul liber. Au săpat fântâni, ca să aibă apă, au cules bumbac,  au dat cu sapa, au încercat să-şi facă un rost. În toată această perioadă, singurul lucru bun a fost acela că familia a rămas  întreagă.

„Făceam chirpici cu paie de la fermă. După ce se uscau chirpicii, câte 100-200, veneau de la Miliţie: daţi 30 de chirpici pentru Cooperativă. Noi rămâneam, fără perete. Iarăşi făceam chirpici, iarăşi veneau: daţi pentru şcoală! S-au făcut şcoală, cooperativă, dispensar, Miliţie. Într-un final am reuşit să acoperim casă cu stuf adus din baltă. Ca să nu mai muncească la câmp, mama s-a angajat la bucătărie la fermă, iar tata paznic, iar eu la porci, la dezinfecţie. În acest fel nu mai venea nimeni să zică să mergem la sapă“, spune Teofil Lupu.  

În perioada 1954-1956, călărăşeanul a efectuat stagiul militar în Armata Română , apoi s-a întors la Pelicanu, deşi restricţiile fuseseră ridicate. Pentru că nu aveau alte proprietăţi, familia a rămas acolo. Au refăcut o casă spre calea ferată, însă a fost inundată. Cu timpul, satul s-a desfiinţat, pentru că oamenii au plecat în locurile de unde fuseseră dislocaţi. „Părinţii mei au cumpărat o casă în Modelu unde ne-am mutat“, spune pensionarul. În 1958 s-a căsătorit, iar în 1963 i s-a născut unicul fiu, devenit inginer, proiectant şi constructor de ambarcaţiuni.

Capra a fost salvarea noastră, pentru că am avut  lapte şi brânză. N-am murit de foame. După o călătorie infernală de vreo două zile am ajuns în Bărăgan, unde am fost lăsaţi în câmp, după ferma Călăraşi, printre nişte muşuroaie. Aici ulterior s-a înfiinţat satul Pelicanu.   Teofil Lupu, deportat în Bărăgan

18 comune speciale

După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format cei 44.000 de deportaţiidin Banat şi Oltenia în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelicanu, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti.

În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“, care deşi îşi executaseră anii de condamnare, erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse.