FOTO Omul anotimpurilor de pe bulevardul Independenţei. Povestea homeless-ului din Brăila pentru care „acasă” este o bancă de lângă o alee
0
Îl cheamă Călin Lulu, are 61 de ani şi şi-a făcut dintr-o bancă de pe bulevardul Independenţei din Brăila locul pe care îl numeşte „acasă”. Acolo poate fi văzut zi de zi, primăvara, vara şi toamna, de dimineaţă până seara. Numai iarna apare mai rar, doar când nu este foarte frig şi nu bate vântul prea tare.
Lulu este unul dintre numeroşii oameni fără adăpost ai Brăilei. Noaptea doarme pe o tarabă din Piaţa Mare a oraşului, iar ziua preferă să stea pe o bancă de pe bulevard pentru că, spune el, aici are cât de cât intimitate. „Vin aicea să mănânc, că în piaţă nu îmi place, se uită toată lumea în gura mea...”.
După ce îşi serveşte prânzul, Călin Lulu se face comod şi răsfoieşte presa zilei. „Îmi place să citesc, să văd ce se mai întâmplă în lume. Ziarele mi le dă cu împrumut doamna de la chioşcul de pe Republicii”. După ce se plictiseşte de citit, îşi face siesta de după-amiază, apoi stă liniştit cu gândurile lui, privind cuminte după trecători. Toate le face acolo, pe banca de pe bulevard care-i ţine loc şi de masă şi de casă.
Care e povestea lui Lulu şi de ce a ajuns să doarmă ziua pe bulevard? "M-am născut în Băligoşi, adică în cartierul Comorofca, brăilenii ştiu despre ce-i vorba... Când aveam 7 ani, maică-mea mă lua cu ea la serviciu că n-avea cu cine să mă lase. Muncea în construcţii, uite-aici la blocurile astea de pe bulevard. Am crescut odată cu ele cum s-ar zice", spune el cu voce ce vrea să pară gravă, deşi se aude destul de ciudat, din cauza gurii ştirbe cu mulţi dinţi căzuţi.
Mai zice că a învăţat, ca fiecare, o meserie. Lăcătuş, adică. A fost angajat vreo 15 ani la Progresul, unde repara electrocare, iar alţi 10 ani a lucrat la o secţie a "Laminorul". Nu are pensie, fiindcă încă nu a împlinit vârsta. "Aştept şi eu să fac 65 de ani, deocamdată am doar 61. Până atunci, mai câştig un ban în Piaţa Mare. Împletesc coroane de morţi, noaptea. Eu sunt ăla care fac coroane, cu mâinile astea ale mele", spune Lulu, arătându-şi degetele îndoite de artrită.
După ce termină cu coroanele, se culcă pe câte o tarabă din piaţă. "Dar cum ai ajuns fără casă?". La întrebarea asta răspunde că s-a despărţit de nevastă cu mulţi ani în urmă, după ce a prins-o cu altul. Casa i-a rămas ei, cu cei trei copii pe care îi aveau împreună. "Le-am plătit pensie alimentară la toţi, până când au făcut 18 ani. Cel mai mic are acum 32 de ani", spune Călin Lulu. La Primărie a cerut să i se dea o cameră, undeva, dar i s-ar fi spus că nu poate primi, că nu are copil mic în întreţinere...
Citeşte şi
„Banca darurilor“: exemplul de milostenie şi umanitate dat de un grup de copii orfani din Botoşani
Se încarcă comentariile...
