Tradiţia moştenită de la bulgari şi sârbi care a distrus Principatele Române. Reţeta perfectă a înapoierii şi slăbiciunii

În Principatele Române a existat o tradiţie care s-a dovedit dezastruoasă pentru evoluţia acestora pe scena istoriei. De altfel a şi contribuit la starea de instabilitate a ţării, la regres şi totodată a expus-o atacurilor şi intervenţiilor străine.

Principatele Române, în afara unor momente favorabile, sub sceptrul unor voievozi capabili, au fost măcinate de războaie civile, de conflicte interne, de domnii efemere şi totodată din cauza deselor intervenţii ale marilor puteri din zonă, în special Imperiul Otoman.

Mai ales în perioada comunistă s-a indus ideea că de vină au fost mereu alţii, în special străinii care au vrut răul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Culmea, una dintre principalele cauze ale înapoierii şi instabilităţii Principatelor Române a fost de natură internă. În special a fost vorba de o tradiţie a succesiuni la tron, care s-a dovedit catastrofală pentru evoluţia acestora. O cutumă care a expus-o la intervenţii străine, a aruncat Moldova şi Ţara Românească secole întregi în război civil şi a contribuit inclusiv la regresul economic.

”Os domnesc” să fie

În Europa medievală, în special în zona apuseană, după moartea suveranului, urma conform legii medievale fiul cel mare sau în orice caz urmaşul legitim, în ordinea vârstei. Această regulă bine stabilită prevenea certurile între rudele familiei regale, între pretendenţi şi automat apariţia unui război civil. La rândul său, războiul civil ar fi vlăguit ţara din punct de vedere politic şi militar, lăsând-o expusă invaziilor străinilor. Totodată, ar fi afectat-o şi economic, în timpul războaielor civile de obicei culturile sunt distruse, comerţul puternic afectat şi automat s-ar fi instalat regresul. În Principatele Române, acest principiu dinastic nu era însă funcţional. La români succesiunea la tron era ereditar-electivă. Pe scurt marii boieri alegeau un domnitor din familia extinsă a defunctului. Erau acceptaţi inclusiv bastarzi, dar şi rudele de rang doi sau trei. Mai precis oricine se încadra în categoria ”os domnesc”. 

”În ceea ce priveşte modul de succesiune la tronul ţărilor române, în vremea când erau conduse de Basarabi şi Muşatini se ştie îndeobşte că era un sistem ereditar-electiv: urmaşul era ales dintre membrii familiei domnitoare, spre deosebire de monarhiile de tip clasic, apusean, în care tronul trecea de drept primului născut dintre copii suveranului decedat. Acest principiu a fost considerat pe drept cuvânt un neajuns”, scria şi reputatul medievist şi academician Ştefan Gorovei în lucrarea sa ”Muşatinii”. La români succesiunea la tron era lăsată pe seama ”voinţei lui Dumnezeu” şi evident a boierilor. Mai mult decât atât, cine se dovedea mai puternic şi mai influent lua locul inclusiv fiului mai vârstnic. Iată ce spunea tradiţia românească despre succesiunea la tron. 

”După moartea domniei mele, pe cine va alege Dumnezeu să fie domn ţării Ungrovlahiei, sau din rodul inimii domniei mele, sau din rudele domniei mele, sau din alt neam”, se arată într-un document de cancelarie din vremea lui Mircea cel Bătrân. La rândul lor cronicarii străini remarcă şi ei acest obicei la români. Mai mult decât atât precizează că din această cauză, oricine putea dovedi cu martori buni sau plătiţi, cu documente reale sau măsluite că este din familia domnitoare putea ajunge pe tron. Inclusiv copii din flori. ”La domnie ajung şi copiii legitimi dar şi cei nelegitimi”, spune Verancsics.

Voievozii la cheremul boierilor şi ţara unde prosperau şarlatanii

În afara unor voievozi puternici precum Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau Petru Rareş, de obicei alegerea domnitorilor era şi la cheremul boierilor. Aceştia alegeau pretedentul, adică acel om cu ”os domnesc” care le convenea cel mai mult. Evident erau preferaţi de obicei voievozii slabi, care puteau fi uşor controlaţi. În aceste condiţii în timpul domniei lor ţara era stoarsă atât de voievodul care încerca să-i mulţumească pe boieri, dar şi să se îmbogăţească, dar şi de marii feudali care profitau de slăbiciunea voievodului şi conducea principatele după bunul plac. Totodată profitând de acest sistem deficitar de succesiune la tron, dar şi de lăcomia boierilor, au apărut pe tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti şi tot soiul de impostori. 

Aşa s-a pricopsit cu domnia Desport Vodă sau Iacob Ieraclid, un aventurier dubios care şi-a fabricat o descendenţă ilustră şi a reuşit să-i momească pe boierii din marile familii. Mai apoi a fost cazul lui Iancu Sasul, un alt impostor care se pretindea bastard al voievodului Moldovei. Din cauza acestui sistem pe tron a ajuns şi Răzvan, voievodul de origine romă. Iar lista poate continua. Toate aceste domnii efemere, păguboase, au dus la regresul Moldovei şi Ţării Româneşti.

Haos şi război civil

Acestă sistem al succesiuni la tron în Principatele Române a aruncat nu de puţine ori Ţara Românească şi Moldova în haosul războaielor civile. Pretendenţii sprijiniţi de diferite facţiuni boiereşti se luptau pentru putere. Domniile erau efemere. Un domnitor nu putea conduce în linişte, din cauza pretendenţilor care momeau pe boieri şi veneau, peste noapte, cu pretenţii la tronul domnesc. Specialiştii spun că aceast sistem ereditar-electiv a fost un adevărat blestem pentru români în evul mediu. ”Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei.[...] Dacă am fi avut şi noi cum au avut alte popoare, un sistem precis şi riguros de succesiune la tron, dacă am fi recunoscut, de pildă, dreptul la primogenitură, din tată în fiu. Din nefericire, însă, nu numai că nu am avut asemenea sistem, dar n-am mărginit dreptul la succesiune, nici măcar la fiii celui care domnea. Fraţii, nepoţii, verii acestuia puteau şi ei să aspire la domnie, din moment ce era «sămânţă de domn». Mai mult chiar, se recunoşteau aceleaşi drepturi şi fiilor nelegitimi care-şi puteau dovedi înalta lor origine. Lesne de înţeles ce a urmat dintr-un astfel de sistem: s-a deschis drum tuturor ambiţiilor şi tuturor compromisurilor”, preciza renumitul istoric Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor.

Un bun exemplu este perioada de după domnia lui Petru I Muşat în Moldova. Până la venirea pe tron a lui Alexandru cel Bun, pretendenţii s-au războit cumplit. Domnitorii domneau de la câteva luni la cel mult doi ani. Doar 32 de ani a cunoscut Moldova liniştea. După moartea lui Alexandru cel Bun, războaiele civile între pretendenţi au reînceput. Ruina economică, stagnarea, chiar regresul, războaiele dese, slăbirea puterii politice au fost consecinţele imediate ale unei perioade de haos, de la domnia lui Alexandru cel Bun tocmai la cea a lui Ştefan cel Mare. 

În Ţara Românească, după moartea lui Mircea cel Bătrân, aproape jumătate de secol, a fost război şi haos. Această situaţie a fost observată şi de călătorii străini. „Pentru dobândirea puterii, se nasc între fraţi războaie foarte multe şi deosebit de vătămătoare”, scria Georg Reicherstorffer. Mai mult decât atât, pretedenţii încep să aducă armate străine pe teritoriul Principatelor. Ajung să se închine şi să închine şi ţara turcilor numai pentru a dobândi trupele necesare în luptele cu rivalii. De multe ori, românii i-au chemat pe turci sau polonezi să-i pună pe tron. ”O mare parte din forţele vii ale neamului nostru s-au irosit în luptele nenorocite pentru domnie: aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă”, adăuga Constantin C. Giurescu. 

O lege moştenită de la bizantini prin sârbi şi bulgari

Specialiştii au identificat că de fapt acestă tradiţie a succesiuni la tron în Principatele Româneşti nu a fost inventată de români. Ci a fost preluată tocmai de la bizantini. De la aceştia obiceiul a fost împrumutat de suveranii bulgarii şi sârbi, iar de acolo la români. ”Din Bizanţ, instituţia a trecut în statul medieval al sârbilor. În Serbia, principiul ereditar nefiind foarte bine reglementat, regele putea să-şi desemeneze succesorul la tron dintre membrii dinastiei, ”după propria sa voinţă sau la recomandarea adunării nobiliilor“.

De notat este faptul că în alegerea urmaşului nu acţiona atât de mult arbitrarul, descendentul trebuind să fie indiscutabil urmaş al dinastiei sârbe. Într-un studiu dedicat moştenirii ideii imperiale bizantine în spaţiul românesc, Octavian Iliescu arăta că asocierea la tron existentă în Bizanţ a fost adoptată succesiv de bulgari şi sârbi, iar prin intermediul acestor state balcanice ea a fost ”transplantă” şi la români”, scria Liviu Marius Ilie în ”Cauze ale asocierii la tron în Ţara Românească şi Moldova( sec XIV-XVI)”. Singura metodă prin care domnitorul încerca să se asigure că va fi ales succesorul dorit de el era asocierea la tron. Aşa cum a reuşit să facă Ştefan cel Mare prin asocierea la tron al lui Bogdan al III-lea. Practic din timpul vieţii îl asocia la tron, ca un fel de adjunct, care urma să-i preia atribuţiile după moartea sa. Timp de secole la români a fost folosit acest sistem dezastruos.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Ospeţele epice ale voievozilor medievali: monarhii care şi-au măcelărit oaspeţii şi cea mai mare petrecere dată pentru turci

Voievozii medievali care au fost îngeri şi demoni pentru romi. Masacrele comise de Ştefan cel Mare şi salvarea venită de la principele Gabor Bethlen