Top trei aberaţii istorice. Poveştile lipsite de temei în care românii se refugiază în lipsa unui prezent satisfăcător

0
Publicat:
Ultima actualizare:

De-a lungul timpului, au apărut nenumărate mituri privind istoria, în special cea veche, a spaţiului carpato-danubiano-pontic.

În lipsa unui prezent satisfăcător, pentru mulţi români refugiul într-un trecut mitic, glorios şi presărat cu invenţii este o soluţie la îndemână. Şi astăzi, în plin secol XXI, sunt propagate mituri şi aberaţii pseudo-istorice privind istoria spaţiului carpato-danubian dar şi a poporului român. 

Cele mai la modă sunt acelea care intră în sfera „dacopatiei”, adică a glorificării triburile dacice şi inventarea unor poveşti aberante şi paralele cu adevărul istoric, fără vreo acoperire documentară satisfăcătoare, dar şi acelea care idealizează istoria medievală a poporului român şi mai ales susţin că românii aveau conştiinţa naţională, atunci când nu era percepută de niciun la nivel european. Pe lângă toate acestea, mediul on-line este sufocat de mistere, evident ascunse de forţe oculte şi diferite teorii ale conspiraţiei care încearcă să justifice astfel eşecurile poporului român de-a lungul istoriei.

Mitul dacului civilizator, cunoscător al scrierii şi întemeietor al Romei

Dacomania este probabil cel mai la modă curent pseudo-istoric în România. Nu este o noutate a ultimelor decenii, ci îşi are originile în reacţia la curentul latinist din secolul al XIX-lea. În special reprezentanţii Şcolii Ardelene, din motive politice, au propagat un curent care susţinea că românii sunt de fapt urmaşi doar ai romanilor, factor civilizator în spaţiul carpato-danubiano-pontic, care i-a exterminat sau alungat pe barbarii daci. A urmat şi asaltul dacic. În 1860, Bogdan Petriceicu Haşdeu publica articolul „Pierit-au dacii?", reprezentând primul pas către afirmarea interesului pentru studierea dacilor şi afirmarea lor ca strămoşi ai poporului român. Efortului său i s-a alăturat Cezar Bolliac.

Nu a durat mult până când aberaţiile latinonofone să fie înlocuite cu dacomanie. De la începutul secolului XX, au început să apară, iniţial timid, mai multe lucrări care-i transformau pe dacii „exterminaţi” de latinişti în zei coborâţi pe pământ, adevăratul factor civilizator în Europa, conform primilor dacopaţi.  Un prin derapaj pseudo-istoric în acest sens este acela al arheologului Teohari Antonescu care la sfârşitul secolului al XIX lea publica ”Dacia, patria primitivă a popoarelor ariene”. 

Era o lucrare care se dorea ştiinţifică dar care a stârnit preponderent zâmbete. În lucrarea lui Antonescu, Dacia devenea un leagăn al arienilor, cei care au fost consideraţi părinţii tuturor popoarelor Europei. Cu alte cuvinte, dacii prin extensie erau părinţii întregii civilizaţii europene, după cum spunea Antonescu la aceea vreme. A urmat apoi ”Dacia preistorică” a lui Nicolae Densuşianu, în secolul XX, poate cea mai plină de imaginaţie şi fantasme lucrare despre istoria veche a spaţiului carpato-danubiano-pontic. La fel ca Antonescu, Densuşianu transforma triburile geto-dace într-un factor civilizator al întregii Europe, făuritorii „primelor state organizate” dar şi cei care „construiau altare ciclopice”, prin Caraiman. 

„Aici, la Dunărea de jos şi în special în ţările Daciei, faptul este cert, s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice din Europa, centrul unei rase nouă de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o vechilă organizaţiune patriarhală, cu idei severe religioase şi cu o pasiune, adusă probabil din Asia, de a sculpta în stâncă vie statuetele enorme ale divinităţilor sale. Aceşti noi cuceritori ai lumii vechi aduseră şi răspândiseră în Europa noi elemente de civilizaţie, fundară aici cele dintâi state organizate şi au dat o nouă direcţiune pentru destinele omenirii”, scria acesta în Dacia Preistorică.

Tot Densuşianu, în aceeaşi lucrare, a răspândit aberaţiile despre un imperiu pelasgic întemeiat în Dacia acum 6.000 de ani, care a ajuns să ocupe întreaga Europă, Africa de Nord şi o parte din Asia. Un adevărat imperiu universal răspândit din Dacia. Totodată, Densuşianu l-a făcut pe legendarul Prometeu un strămoş al dacilor. Afirmaţiile nu sunt însoţite de niciun argument istoric demn de luat în seamă. De altfel, istoricul Vasile Pârvan spunea despre lucrarea lui Densuşianu este un „roman fantastic”. Deşi dacomania era un "gen istoric" marginal în perioada interbelică, pasiunea pentru daci a explodat din nou în epoca comunistă, mai precis în perioada anilor '70, odată cu exacerbarea naţionalistă a regimului Ceauşescu. 

Amatorii de istorie dar şi ofiţerii de armată au devenit „specialişti” în ”adevărata istorie a dacilor" şi implicit a poporului român. Aceştia au croşetat pe baza aberaţiilor lui Antonescu şi Densuşianu, continuând epopeea fantasmelor despre daci. De altfel, printre cele mai mari aberaţii emise de dacopaţi în perioada interbelică şi mai apoi în anii comunismului a fost aceea că de fapt limba latină era de fapt derivată dintr-o limbă traco-getică. Cu alte cuvinte, dacii au fost cei care au dat naştere limbii latine, au întemeiat şi Roma. Densuşianu a fost marele „deschizător de drumuri” şi în această chestiune.

El arăta că de fapt latina şi „limba dacă” erau de fapt dialecte ale limbii pelasge. Pe scurt, erau aceeaşi limbă. După Densuşianu a venit şi generalul Nicolae Portocală, care publica în 1932 lucrarea „Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni”. Acesta scria că latina este fapt o veche limbă dacică, vorbită stricat chiar de romani. În mod stupefiant, generalul Portocală nega posibilitatea romanizării dacilor. Argumentul său suprem era acela că dacii erau prea civilizaţi comparativ cu romanii pentru a putea fi asimilaţi. Portocală a scris că tot dacii i-au învăţat latina pe romani. „Legionarii străini şi inculţi, cari nu cunoşteau din latineşte decât comenzile militare”, spune generalul Portocală despre romani. Acelaşi autor afirma că nu specialiştii au dreptate, ci ţăranul român pe care l-ar fi auzit spunând că „Talianul tot româneşte vorbeşte, dar stricat”. Pe acelaşi principiu generalul Portocală susţinea că de fapt latina este o ”română stricată” şi nu invers. 

O astfel de teorie l-a vrăjit şi pe scriitorul Brătescu-Voineşti, care scria convins: „Noi nu suntem neolatini, ci protolatini” şi „Romanii sunt, ca şi românii, descendenţi ai traco-geto-dacilor”. Brătescu-Voineşti a exstins aria aberaţiilor lingvistice şi a ajuns să considere că toate popoarele care vorbesc limbi romanice sunt de fapt strămoşi ai dacilor. În perioada comunistă aceste teorii au fost ridicate la rang de adevăr istoric, mai ales în cercurile militarilor şi în cele ale amatorilor de istorie. Mai mult decât atât, a apărut ideea că strămoşii dacilor au inventat scrierea în lume. Mai precis, celebrele tăbliţe de la Tărtăria, cu o serie de pictograme, au ajuns dovada irefutabilă că „strămoşii românilor” au inventat scrisul înaintea mesopotamienilor, de exemplu. Specialişti precum Marco Merllini au demonstrat că tăbliţele de la Tărăria sunt cel mai probabil acoperite cu pictograme care descriu ritualuri de urmat şi nu forme de scriere. De altfel nu există niciun fel de dovezi a existenţei vreunei scrieri la daci. Totodată, cultura materială şi spirituală a dacilor, din ceea ce se ştie din punct de vedere ştiinţific, diferă fundamental de cea a latinilor. Cu toate acestea teoriile lui Antonescu, Densuşianu, Portocală, Brătescu-Voineşti şi alţi „fabulatori” ai istoriei continuă să fie apreciate şi considerate adevăr istoric şi astăzi.

Bucegii, tunelurile, giganţii şi conspiraţiile

Odată ce primele teorii fantastice privind o „istorie a dacilor” au fost emise, mulţi şi-au dat drumul la imaginaţie. Şi asta în condiţiile în care au văzut că fenomenul este popular, inclusiv după 1990. Odată cu era digitală, în România s-au răspândit site-urile pline cu conspiraţii, fabulaţii pseudo-istorice şi mistere dacice şi stră-româneşti. Aşa au apărut teoriile giganţilor de la Roşia Montană şi poveştile cu tuneluri către „împărăţia sub-pământeană a pelsagilor”, cei care, după Densuşianu, erau strămoşii noştri şi un fel de primi-cuceritori ai planetei. 

Culmea toate aceste teorii şi poveşti au fost condimentate cu „mărturii” ale unor persoanje cheie, aflate la faţa locului şi care fie au dispărut, în baza unor teorii ale conspiraţiei, fie au fost nevoiţi să păstreze tăcerea. La toate acestea se adaugă teoriile conform cărora munţii Bucegi, în special platoul Babelor şi al Sfinxului, ar fi o zonă energetică „străjuită” de „vechi spirite ale strămoşilor”. S-a ajuns inclusiv la concluzia că Sfinxul este o creaţie umană, a pelasgilor sau a dacilor, şi că ar fi reprezentarea unui chip de strămoş dac. În munţii Bucegi, aceleaşi teorii pseudo-istorice spun că s-ar fi aflat Kogaionon, muntele sfânt al dacilor. De altfel, multe dintre aceste poveşti îşi au originea în lucrarea lui Densuşianu, cel care susţinea că în Bucegi au trăit pelasgii, iar Sfinxul ar fi fost o reprezentare a divinităţii lor supreme.

Mai mult decât atât s-a avansat ideea, considerată aberantă de oamenii de ştiinţă, că inclusiv egiptenii şi-ar fi avut originile în Bucegi şi că după ce au plecat au construit pe baza a ceea ce văzuseră în platourile munţilor, Sfinxul de la Gizeh. În anii '60, arhitectul peruan Daniel Ruzo pune la rândul său gaz pe foc şi alimentează această mitologie din jurul Sfinxului şi a Bucegilor.   

În lucrearea sa, „Marcahuasi: la historia fantástica de un descubrimiento: los templos de piedra de una humanidad desaparecida”, Daniel Ruzo spune că de fapt Sfinxul este un grup statuar cu chipuri numeroase din rase diferite, ce compun o imagine unitară. Totodată vorbeşte de o reprezentare a unui câine. Pentru peruan, Sfinxul este gardianul unei comori îngropate în zona vârfului Omu. Pe lângă toate acestea, au apărut poveşti despre tuneluri subterane, baze de OZN-uri şi alte spaţii strict secrete, dublate de teorii ale conspiraţiei, care ţin toate acestea ”adevăruri” ascunse de ochii oamenilor de rând.

Specialiştii, oficialităţile şi istoricii nu confirmă niciuna dintre aceste poveşti. Din contră. spun că cel mai probabil Bucegii nu au avut legătură cu dacii. S-a demonstrat ştiinţific că Sfinxul şi Babele sunt produse de acţiunea naturii şi nu de mâna omului. „Caracteristic pentru Platoul Bucegilor este prezenta stancilor izolate ca: Babele, Sfinxul etc., forme reziduale rezultate ca urmare a proceselor eoliene, îngheţ-dezgheţ şi şiroire”, se precizează într-un studiu geografic realizat de specialişti pentru Ministerul Integrării Europene. 

Mitul unităţii naţionale şi ev mediul glorios

O altă temă predilectă a exagerărilor istorice a fost conştiinţa naţională la români, „din cele mai vechi timpuri”, dar şi glorificarea evului mediu românesc. În special, în perioada naţionalismului comunist din România s-a ajuns la ideea că unitatea naţională era „idealul de veacuri al românilor”. Mai mult decât atât, Mihai Viteazul a fost creditat ca primul unificator al provinciilor româneşti şi că ar fi urmărit acest ideal al unificării românilor într-un singur stat naţional. Istoricii spun că românii, ca de altfel toţi europenii, nu aveau în evul mediu conştiinţă naţională şi nici nu-şi doreau să se unească pe principii etnice. 

„Nicăieri în Europa, până în jurul anului 1800, nu s-au decupat graniţele, nici măcar ca proiect ideal etniei şi limbii vorbite. Moldovenii ştiau prea bine că vorbesc cam la fel cu muntenii şi se simţeau aproapiaţi în multe privinţe de ţara vecină, ceea ce nu i-a împiedicat însă să-şi spună, timp de secole, moldoveni şi nu români (cum continuă să-şi spună şi astăzi românii din Basarabia). Termenul generic român cunoaşte o afirmare progresivă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar până dincolo de acest veac nu reuşeşte să treacă pe un plan secundar apelativul moldovean. (...) Proiectul Unirii trebuie văzut ca un proces nu ca un dat originar şi invariabil. Spre mijlocul secolului al XI-lea ajunsese la ordinea zilei. Aceasta nu însemna că era la fel de prezent şi la 1800”, scria istoricul Lucian Boia în lucrarea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

Până şi Ştefan cel Mare a fost considerat un promotor al unificării Moldovei cu Ţara Românescă, iar războaiele sale cu muntenii au fost interpretate de istoricii naţionalişti drept o încercare de unificare sub acelaşi sceptru. Specialiştii spun însă că erau doar tentative de cucerire a unei provincii şi atât, de fapt de extindere a puterii efective, şi nu de unitate naţională. Ştefan cel Mare şi, în general, românii medievali nu aveau habar de conştiinţă naţională. Mai mult decât atât, ideea unificării i-a speriat atât pe boieri, cât şi pe unii voievozi în Evul Mediu. Motivul era simplu: privilegiile erau mai importante decât un ideal naţional de care nu aveau habar.

 „Sunt, fireşte, dovezi de solidaritate naţională între munteni, moldoveni şi ardeleni din acea vreme, exemplele au fost deseori repetate de istorici şi ne vom mărgini numai la cel mai caracteristic: porunca dată de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la 1717, tătarilor cu care năvălise asupra Maramureşului, să cruţe în prada lor cumplită numai casele românilor din acel ţinut. Dar să ne ferim să confundăm solidaritatea între diferitele ramuri ale poporului nostru, care este un sentiment, cu ideea politică a unui stat unitar românesc, ceea ce este cu totul altceva. Putem afirma, întemeiaţi pe dovezi, că o asemenea idee nu exista în veacul al XVII-lea, nici chiar în al XVIII-lea; mai mult, era privită ca o absurditate şi ca o primejdie de cei mai luminaţi dintre intelectuali şi oamenii de stat. Nu pentru că aceştia nu-şi iubeau ţara, dar concepţiile politice ale vremii se împotriveau unei asemenea idei.(...) Stolnicul Cantacuzino socotea unirea principatelor o nebunie aşa de mare, încât, la auzul ei, era gata să părăsească ţara şi să fugă peste graniţă. Nu e nevoie să adaug că Brâncoveanu a răspuns vizirului că „nu va putea purta de grijă a două ţări ce sunt de margină”. Dacă oamenii cei mai culţi ai vremii, tocmai aceia care dăduseră la iveală originile comune ale românilor, care subliniaseră cu glas profetic în scrierile lor unitatea etnică a neamului, Miron Costin şi Constantin stolnicul Cantacuzino, gândeau aşa despre unitatea politică a românilor, este clar că ideea aceasta era cu totul străină cugetării politice de atunci”, preciza istoricul P.P. Panaitescu în ”Interpretări româneşti”.

Cât despre unirea lui Mihai Viteazul, aceasta a avut loc din raţiuni politice şi militare imediate, spun o serie de specialişti, şi nu pe baza unei idei naţionale.

„De ce a cucerit Mihai Ardealul şi Moldova? Însufleţit de un ideal creştin, el era legat de alianţa împotriva turcilor cu principii acestor două ţări; când schimbările de domnie au adus desfacerea alianţei şi părăsirea luptei de către cei doi vecini, el a refăcut alianţa creştină cu sabia, sub oblăduirea lui. Fireşte, Mihai rămâne totuşi un precursor, nu prin concepţia lui politică, care era a vremii sale, ci prin fapta lui. Ca orice faptă, ea se valorifică în chip deosebit în timp, după ecoul pe care-l trezeşte în societatea ce evoluează continuu. Cercetând ideile politice ale vremii, ajungem, prin urmare, la aceeaşi concluzie: trăind viaţa lor patriarhală, izolată, de economie agricolă, Principatele Române cultivă, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, un separatism care excludea ideea politică a unirii.”, preciza Panaitescu în aceeaşi lucrare. Abia în secolul al XIX lea, ideea unităţii naţionale a încolţit la români, în adevăratul sens al conceptului, deşi Unirea Principatelor a stârnit vii nemulţumiri în Moldova şi a declanşat chiar o mişcare separatistă. 

Vă mai recomandăm:

Dezbatere Historia Live: Românii şi ungurii în istorie. De ce nu recunosc maghiarii Trianon-ul?

Moldova de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, prin ochii unui medic francez: „O ţară sistematic stoarsă. Şi ce ţară bogată!“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite