Cum s-au turcit şi grecizat românii acum 300 de ani. Moştenirea lăsată de fanarioţi Ţărilor Române, de la „peşcheş“ la „ceauşi“ şi „manele“
0
Începându cu secolul al XVIII-lea, Principatele Române au intrat oficial în stăpânirea domnitorilor fanarioţi, greci care-şi cumpărau cu bani grei tronul de la otomani. Pe lângă înăsprirea controlului otoman şi un recul al vieţii economice căpuşate de turci, oamenii de litere şi unii istorici vorbesc de o adevărată turcizare a principatelor.
Principatele Române erau tributare, cu mici întreruperi, Imperiului Otoman încă din Evul Mediu. Aveau însă un statut special, păstrându-şi autonomia, dreptul de a-şi alege domni. Începând cu secolul al XVIII-lea, controlul otoman s-a înăsprit în Principatele Române. Cauzele sunt multiple. După 1699, mai precis după pacea de la Carlowitz, Imperiul Otoman înregistrează un recul fantastic atât în plan politic, cât şi militar.
Imperiul Otoman era minat din interior, de sultani slabi, incapabili de a reforma un sistem înapoiat medieval, în care ienicerii încă făceau legea, iar diferitele paşale îşi afirmau tot mai multe independenţa faţă de Puterea Centrală în Balcani. În acest context, Imperiul Otoman a impus Principatelor Române un sistem represiv, domniile fanariote prin care încercau să menţină controlul în aceste regiuni cu puternice tendinţe de autonomie.
Decizia a fost luată şi după ce principele Moldovei, Dimitrie Cantemir, a trecut în tabăra ruşilor, iar cel al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, încerca un joc multiplu pe plan internaţional, inclusiv cu habsburgii şi ruşii. Odată cu domniile fanariote, a unor greci veniţi din cartierul Fanar din Constantinopole capabili să-şi cumpere cu aur tronul Ţărilor Române, a fost inaugurată o epocă de grave încălcări ale autonomiei principatelor române.
Totodată, noii domnitori încercau să recupereze sumele datorate creditorilor sau cele cheltuite cu ocuparea tronului şi desele reconfirmări deosebit de costisitoare. Odată cu fanarioţii, societatea românească, spun unii specialişti, s-a turcizat şi grecizat parţial rămânând obiceiuri, cuvinte, expresii şi chiar meserii din aceea perioadă.
Societatea „a la turc“ din Moldova şi Ţara Românească
Nicolae Iorga spune că primul domnitor fanariot apărut în Ţările Române a fost Nicolae Mavrocordat. „Primul fanariot care la 1709 obţinu un tron românesc, ca un fel de înaintare în rang, după ce fusese mare dragoman al Imperiului, şi în aceasta se cuprinde definiţia domnului fanariot, fu Nicolae Mavrocordat, care trecu apoi în Muntenia, căzu prizonier la imperialii ce se războiau cu turcii şi îşi recâştigă abia la pace tronul. Fratele său, loan, fost agent în Moldova, îl inlocuise pentru o vreme la Bucureşti”, scria Nicolae Iorga în lucrarea sa ”Bizanţ după Bizanţ”. Odată cu ei, principii fanarioţi supuşi total Porţii şi schimbaţi des dintr-o ţară în alta au adus atât o curte turcizată, mai ales prin locuirea îndelungată la Constantinopol, dar şi obiceiuri turceşti.
În primul rând au pătruns cele de natură administrativ-politică precum hatişerif, haraci, havaet, dar şi noi titluri boiereşti specifice precum ciohodar, ratihvan, becer, divictar, zabit. Pentru a fi pe placul noilor domni şi mai ales a turcilor, sperând eventual la o serie de favoruri, mulţi boieri s-au ”turcizat”, primind ranguri şi împrumutând termeni turceşti. Mai mult decât atât, fanarioţii au adus cu ei o mulţime de meserii noi şi termeni care să desemeneze noi ocupaţii, rămase până târziu la începutul secolului XX în vocabularul şi nomenclatorul românesc.
”Împărăţia" turcească a adus, în limba română, termeni, concepte şi cuvinte, sensuri şi conotaţii pînă atunci inexistente. „Nu-s oare de origine turcească tutunul şi cafeaua, caldarîmul, fanarul, cîntarul, odaia, duşumeaua, giurgiuveaua, geamul şi bagdadia (direct sau indirect pătrunse în română), marama-năframa, tichia, testemelul şi mosorul, tot astfel cum sînt ligheanul, salteaua, cearşaful, muşamaua, cişmeaua, divanul, giuvaerul, schela, perdeaua etc. Cum se poate afirma că turcii nu au îndeplinit şi o acţiune de aculturaţie efectivă, atunci cînd observăm că ei ne-au adus numeroase elemente de civilizaţie materială precum cele de mai sus?”, preciza doctorul în literatură, poetul şi eseistul Alexandru Muşina în "Ţara turcită", publicată în „România Literară”, numărul 19 din 2003.
Totodată, Alexandru Muşina arată că au apărut şi o serie de noi meserii specifice Imperiului Otoman, precum băcani, cavafi, cherestegii, ceaprazari, bogasieri, membrii ale unor corporaţii numite isnafuri. Totodată, noii domnitori introduc în administraţie noi funcţii precum ceauşi, beşli-aga, zapcii, legate în special de strângerea de noi taxe şi de impunerea corvezilor. De altfel dascălul grec Marcu Porfiropulos aflat în slujba lui Constantin Mavrocordat, scria ”Tot Fanarul e la Bucureşti; nu mă mai gândesc la Constantinopol”.
Şcoala grecizată şi armata turcizată
De altfel, influenţa orientală în Principatele Române s-a manifestat puternic în secolele XVIII şi apoi cu ecouri până în secolul XX. ”Influenţa greacă s-a manifestat asupra noastră pe mai multe căi: în primul rând prin şcolile superioare, cu limba de predare greacă, din Constantinopol şi Bucureşti şi Iaşi. Având ca profesori învăţaţii cei mai de seamă ai lumii orientale, aceste şcoli au fost adevărate centre de creiare şi difuzare a culturii greceşti”, scria istoricul Constantin C. Giurescu în ”Istoria românilor”, volumul III. Alături de cultura grecească, învăţaţi şcoliţi pe la Constantinopol au adus şi obiceiuri şi expresii otomane, pe care le-au difuzat în societatea românească. Dacă şcoala era dominată de elemente greceşti, armata, arată tot Giurescu, împrumutase în epoca fanariotă numeroşi termeni otomani, datorită şi schimbărilor survenite în această perioadă.
”Am avut în garda voievozilor şi între slujitori, soldaţi turci şi tătari, beşlii sub beşlii aga, satârii şi lipcanii; am introdus arme turceşti: săbiile încovoiate, iataganele şi hangerele, am adoptat terminologie turcească, fie pentru a desemna elemente noi, fie pentru a înlocui vechii termeni militari. Astfel, căpitanilor li se spune acum bulucbaşi, marii căpitani fiind tot una cu baş buluc başii; hotnogii sunt numiţi şi iuzbaşi; între căpeteniile mari ale oştirii este serdarul căruia i se adaugă serdarul de mazili”, scria istoricul român.
Moda şi bucătăria ”a la turca”
Pentru a fi pe placul noilor stăpâni, mulţi boieri sau oameni sus-puşi au început să imite moda orientală adusă de la Constantinopol. Cucoanele au adoptat primele moda ”a la turca„ şi sunt descrise de călătorii străini ca purtând strai oriental.
”Îşi petreceau timpul lungite pe divanuri, „cu capul lăsat cu totul pe spate sau sprijinindu-l pe un braţ de alabastru”. Acolo, le ţineau companie bărbaţii care veneau în vizită şi care stăteau „aproape culcaţi alături de ele”. Costumaţia lor se compunea dintr-o fustă subţire, strâmtă şi scurtă ce le acoperea formele voluptoase şi o „pânză străvezie” care lăsa să se întrezărească „de minune frumoasele contururi ale pieptului”. Pe cap, purtau o bucată de stofă neagră sau roşie (un fel de bonetă sau de turban), împodobită cu diamante sau alte pietre preţioase. La gât şi la mâini, frumoasele Iaşilor purtau perle sau salbe de ţechini sau ducaţi”, scrie Violeta-Anca Epure în ”Imaginea femeii din Principatele Române în perioada paşoptistă în viziunea consulilor şi călătorilor francezi”, folosind pasaje documentare din mărturia de la 1788 a Prinţului de Ligne după o vizită la Iaşi. Contele de Langeron remarcă şi el orientalismul femeilor din Iaşi la 1806.
”Am găsit multe cucoane îmbrăcate oriental, case fără mobilă şi soţi foarte geloşi”. Bărbaţii purtau la rândul lor caftane şi anterie largi şi cu mâneci lungi orientale. Papucii erau lungi cu vârf ascuţit, iar pe cap purtau calpac sau işlic. Turcismele au pătruns şi în domeniul culinar, după cum o arată şi cuvintele rămase în limba română precum ghiveci, musaca, baclava, sarailie sau şerbet. Alexandru Muşina arată că şi o mulţime de expresii turceşti au rămas mult timp în limba română din această perioadă precum zevzec, tembel, derbedeu, haimana, pişicher, babalâc, chior sau obişnuitul sictir. Casele au fost şi ele adaptate unor cerinţe a modei orientale.
Rezistenţa prin cultură ”evropeană”
Cei care s-au opus orientalizării şi au rezistat domniilor fanariote au fost boierii români cu tradiţie, zişi „pământeni“, care au încercat orientarea culturii româneşti către Occident. Aceşti boieri preferau să-şi trimită copii la învăţătură în marile centre ale Europei Occidentale precum Viena sau Paris şi pentru a contracara această influenţă orientală. Mai mult decât atât, aceşti boieri ai ”Partidei Naţionale“,cum îşi spuneau, au încercat prin proiecte, inclusiv de constituţie, scoaterea Principatelor Române din sfera de influenţă otomană. Aceşti tineri educaţi în spirit vest-european au format baza intelectualităţii care de fapt a smuls Principatele Române din influenţa politică şi culturală a Imperiului Otoman la jumătatea secolului al XIX lea.
Diferenţa de front cultural este subliniată şi de replica celebră a unui tânăr educat al ”Partidei Naţionale„ către un vechi boier turcizat în perioada fanariotă. "Nu-mi grăi turco-greceşte/ Că-ţi răspund evropeneşte", spunea la 1850 Matei Millo. Culmea, prin slăbirea militară a otomanilor şi prin influenţa crescândă a habsburgilor şi ruşilor, inclusiv unii fanarioţi se îndreaptă către cultura vest-europeană, modernizând oraşele şi chiar elaborând coduri de legi. Schimbare este observată tot de călătorii străini, care spun că, în mai puţin de jumătate de veac, românii au trecut de la Orient la Occident, în special prin moravuri şi ţinută. Orientalismele s-au menţinut însă pe alocuri în anumite aspecte ale vieţii şi în vocabular.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
