Cele mai ucigaşe molime care au lovit vreodată Europa. Bolile misterioase care au luat viaţa a milioane de oameni
0
De-a lungul istoriei, numeroase epidemii au lovit continentul european. Până acum 200 de ani speranţa de viaţă a oamenilor era redusă, iar epidemiile s-au dovedit adevărate coşmaruri care au secerat vieţile a milioane de oameni. Au fost decenii de gropi comune, disperare şi misticism.
Până acum două secole speranţa de viaţă a oamenilor era destul de redusă. Inclusiv a celor din categoriile sociale avute sau privilegiate. Războaiele şi bolile secerau cele mai multe vieţi. Condiţiile igienico-sanitare şi cunoştinţele medicale încă reduse creau condiţiile izbucnirii, mai ales în oraşe, unor epidemii de coşmar. Trei dintre acestea au reuşit să secere milioane de oameni, iar în unele cazuri aproape un sfert din populaţia Europei.
Misterioasele şi cruntele epidemii ale antichităţii
Una dintre cele mai misterioase şi ucigătoare molime care au lovit Europa a izbucnit în anul 430 î. Hr., în Grecia Antică. Războiul Peloponesiac izbucnise, iar armatele rivale ale Spartei şi Atenei luptau pentru supremaţie în cel mai epuizant conflict militar al antichităţii clasice. La un moment armatele celor două cetăţi riivale au fost lovite de ceva îngrozitor. O molimă despre care nici astăzi nu se ştie mare lucru. Mai precis, nu se ştie ce a provocat-o şi mai ales cum se răspândea. Istoricul grec Tucidide a zugrăvit o frescă vie a dezastrului care a lovit cetăţile combatante şi totodată a descris şi simptomele acestei boli cumplite. ”Oameni sănătoşi era deodată cuprinşi de febră mare. Ochii deveneau roşii şi inflamaţi iar gâtul şi limba sângerau abundent emanând odoruri îngreţoşătoare şi fetide.”, spune Tucidide.
Imediat urmau alte simptome precum tuse convulsivă, diareea, voma şi spasmele violente. Pielea devenea lividă acoperită cu pustule şi ulcere acompaniată de o sete arzătoare. Cei mai mulţi mureau după şapte sau opt zile, când boala se muta către intestine provocând diaree şi ulceraţii, care se dovedeau fatale. În Atena a rămas doar o mână de supravieţuitori, mutilaţi de boală, fără degete la mâini sau picioare, fără organe genitale şi fără vedere. Tucidide credea că boala ucigaşă a venit din Etiopia, răspândindu-se către Libia şi Egipt iar apoi prin intermediul negustorilor în lumea greacă. Se presupune că aceeaşi boală, a lovit din nou, din zona africană câteva secole mai târziu. Cel puţin simptomele erau asemănătoare.
De această dată însă molima misterioasă a lovit Imperiul Roman. În secolul al II lea d Hr, Imperiul Roman condus de Marcus Aurelius Antoninus era deosebit de înfloritor. Marele împărat filosof pacificase o serie de triburi barbare şi se axase pe dezvoltarea vieţii economice şi culturale. În tot aceste apogeu al lumii romane din secolul al II lea a izbucnit dezastrul. O molimă, la fel de ciudată şi ucigătoare ca cea care lovise Grecia cu aproximativ şapte secole înainte se instalase în Roma şi Ostia. Molima a fost adusă din est de soldaţii care tocmai se întorceau din campanie în anul 165 d Hr.
A fost numită drept Molima Antonină şi a fost cel mai bine documentată de medicul roman Galen. În tratatul său ”Methodus Medendi”, a descris după o vizită în Asia Minor, loc unde boala s-a extins, principalele simptome. Mai precis acesta spunea că molima se caracteriza prin febră mare, inflamarea faringelui, pustule care apăreau pe piele, pline de sânge şi puroi iar după aproape o săptămână boala se ducea către zona gastrică şi urma decesul. Se spune că până în 180 d Hr a ucis peste 5 milioane de oameni. Al doilea val al molimei s-a instalat în după 180 d Hr şi a durat trei ani. A urmat şi al treilea val în perioada 251-266 d Hr, ucigând numai în Roma câte 5.000 de oameni pe zi. Nici până astăzi nu se ştie cauza bolii şi nici cum s-a oprit.
Moartea neagră şi ravagiile asupra Europei
Poate cea mai ucigătoare epidemie din istoria Europei a fost epidemia de ciumă din secolul al XIV lea. A lovit întreaga Europă în mai multe valuri din 1347 până în 1400. Spre deosebire de molimele antice s-a ajuns la concluzia că de vină a fost bacilul Yersinia Pestis. Bacilul era foarte contagios şi se putea transmite de la o persoană la alta prin aer, prin muşcăturile rozătoarelor şi prin pureci infectaţi. Iar pureci şi rozătoarele erau ceva obişnuit în Europa medievală, mai ales în mahalelel oraşelor medievale înghesuite şi insalubre. Bacilul a fost adus tot din zona asiatică. Se presupune că a fost transmis de mongoli, genovezilor de la Marea Neagră care apoi l-au adus în porturile Europene. Sicilia şi nordul Africii au fost afectate în anul 1347. Italia continentală, Spania şi Franţa - în anul următor. În anul 1349, ciuma a făcut ravagii în Elveţia, Ţările de Jos, Austria, Ungaria şi statele germane. Tot în anul 1348, din Franţa ciuma ajunge şi în Anglia. Mai precis, în acel an un vas plecând din Calais a poposit la Melcombe Regis, regiunea Dorset.
Imediat boala s-a răspândit în Bristol şi apoi în Londra. De acolo, până în 1349 a cuprins Anglia şi Scoţia. Totodată până în 1350, ciuma a ajuns să facă ravagii în Peninsula Scandinavică şi ţările Baltice. În general, zonele cu climă caldă au fost cele mai afectate de ciumă. Totodată aglomerările urbane şi mănăstirile au fost efectiv focare de ciumă. Explicaţia este simplă, spun specialiştii. Oraşele medievale erau foarte înghesuite, cu străzi înguste şi locuinţe în mare parte supraetajate, una lângă alta. Totodată oraşele medievale erau insalubre, fără canalizare, fără apă curentă, murdare, populate de rozătoare. Practic şoarecii şi şobolanii erau omniprezenţi în locuinţele oraşelor medievale. Mahalalele era înfundate în noroaie, iar apa murdară sau excrementele erau aruncate direct de la geam pe străzi lăturalnice. Igiena persoanlă era o problemă, mai ales în cartierele mărginaşe şi sărace. În aceste condiţii, cu o populaţia foarte densă pe o suprafaţă mică, cu o igienă precară, ciuma efectiv înflorea. Chiar şi în oraşele importante, mai bine organizate, din Italia sau Franţa, inclusiv în cartierele bogate ciuma lovea, înflorind în mahala. Cele mai protejate erau zonele rurale izolate.
Zone precum Toscana, Aragon, Catalonia sau Languedoc au fost cel mai grav afectate de ciumă şi aproape depopulate. Ciuma a făcut efectiv ragavii în toată Europa. Se estimează că au murit peste 30 de milioane de oameni din cauza molimei. Erau din toate clasele sociale. Nu exista niciun remediu eficient împotriva ciumei. Medicii vremii foloseau metode total ineficiente sau chiar periculoase. Cel mai bine este descrisă atmosfera ciumei negre de scriitorul italian Giovanni Boccaccio. Acesta a fost martor ocular al evenimentelor, în timpul marii ciume care a lovit Florenţa în 1348. De altfel această experienţă traumatizantă l-a inspirat să scrie Decameronul, povestea celor şapte bărbaţi şi trei femei care au fugit la o casă de la ţară pentru a scăpat de ciumă. Totodată Boccaccio descrie prăpădul pe care-l făcuse molima în Italia. În primul rând spune care erau simptomele bolii. ”La bărbaţi şi la femei deopotrivă, la începutul bolii, anumite umflături, fie la încheieturi (n.r. - zona inghinală), fie sub braţ, începeau să apară de mărimea unui măr sau altele de cea a unui ou, numite cu denumirea vulgară de bubele ciumei”, scria Boccaccio.
Nu după mult timp, în interiorul acestor furuncule, începeau să apară sângele şi puroiul. Apoi alte manifestări precum febra mare, frisoanele,diareea şi dureri în tot corpul. La cei mai mulţi moartea survenea după numai câteva zile, iar la cei mai rezistenţi - după cel mult o lună. Erau şi cazurile fericite când cei afectaţi scăpau. Boccacio descrise dezastrul. Străzile pustii, pline de cadavre aruncate direct de la etajul caselor. Mormane întregi de morţi. De multe ori cadavrele erau băgate în gropi comune sau arse direct pe străzi.”Dezastrul care s-a abătut asupra săracilor, dar şi asupra celor mai înstăriţi din oraşe era o privileşte îngrozitoare. Cei mai mulţi rămâneau în case, fie din cauza sărăciei, fie din speranţa că acasă sunt mai în siguranţă. Cu toate acestea se îmbolnăveau cu miile. Nemaivând pe nimeni care să le acorde atenţie şi îngrijire, fiind cu totul abandonaţi, aproape toţi mureau. Mulţi sfârşeau pe stradă, şi ziua şi noaptea. Alţii mureau în case, iar vecinii aflau acest lucru după mirosul cumplit al descompunerii. Fiecare colţ al oraşului era plin cu morţi. Muribunzii şi morţii împărtăşeau aceeaşi soartă. Erau aruncaţi în gropi comune. Erau căraţi din case şi aruncaţi în faţa uşilor. Fiecare era pus unde se putea, direct pe jos sau pe mese.
Erau aduse aşa de multe cadavre aduse la biserici în fiecare zi şi aproape în fiecare oră că nu era destul pământ sfânt pentru a fi înmormântaţi, mai ales că fiecare dorea să-şi înmormânteze ruda, în mormintele de familie, conform tradiţiei. Cimitirele erau pline aşa că au fost săpate şanţuri, unde erau aruncate şi îngropate cadavrele cu sutele”, mărturisea Boccaccio. Oamenii erau terifiaţi mai ales fiindcă ciuma se lua din aer, de peste tot. Boccaccio spunea că o simplă atingere însemna condamnarea la moarte. Şocul a fost cumplit, oamenii se îndepărtau unul de celălalt. Teroarea a pus stăpânire pe populaţia Europei, iar cei bolnavi în loc să fie îngrijiţi erau efectiv abandonaţi şi lăsaţi să moară. Familiile îşi abandonau membrii afectaţi de ciumă. ”Cetăţenii se evitau unul pe celălalt, vecinului nu-i păsa de vecin, rudele nu se mai vizitau. Atâta teroare strecurase molima în sufletelor lor, că fratele îl abandona pe frate, şi sora pe soră, unchiul pe nepot, şi de multe ori soţia pe soţ. Ceea ce era mai grav, mamele şi taţii refuzau să-şi mai îngrijească copii şi îi abandonau”, adaugă scriitorul italian. Totodată acesta observă că se instalase haosul şi anarhia. Legile nu erau respectate, mai ales fiindcă erau regiuni în care nu mai exista nimeni care să le aplice. Se presupune că ciuma a secerat 30 de milioane de oameni aproape depopulând Europa medievală.
Cele şase valuri fatale
O altă molimă, de această dată cunoscută şi pentru care, cei drept fără prea mare succes, s-au încercat tot felul de remedii a holera. Era provocată de bacterie care afectează în mod special intestinul subţire şi era foarte infecţioasă. A fost întâlnită pentru prima dată în anul 600 îHr în India, în zona râului Gange. De aici a fost răspândită progresiv. A devenit o problemă ucigaşă pentru Europa abia începând cu secolul al XVIII lea, cu un apogeu în secolul al XIX lea. Primul european care a descris-o a fost medicul portughez Garcia de Orta în secolul al XVI lea în călătoriile sale. Abia în secolele XVIII-XIX pe rutele comerciale dion zona Rusiei s-a extins către vestul Europei şi chiar către America de Nord.
Holera s-a dovedit un adevărat dezastru, fiind efectiv şase epidemii de holeră care au răvăşit întreaga lume, cu un apogeu în secolul al XIX lea în Londra şi Viena. În timpul războiului Crimeei, unde au participat trupe din toată Europa a izbucnit una dintre cele mai violente epidemii, ucigând mai mulţi soldaţi decât pe câmpul de luptă. Un alt val de holeră a lovit în 1892 după ce boala a ”călătorit” pe rutele comerciale din Afganistan către Rusia şi apoi către porturile din Germania. Numai în Hamburg au murit în acel an peste 8.600 de oameni. Se caracteriza prin diaree violentă, vomă, deshidradare puternică, febră şi mai apoi comă cu erupţii cutanate.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
