Cel mai mare dezastru al Armatei Române. Cum au pierit peste 150.000 de soldaţi români în faţa tancurilor ruseşti
0Luptele de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă din cadrul bătăliei de la Stalingrad reprezintă cel mai mare dezastru din istoria militară a românilor. Peste 150.000 de soldaţi lăsaţi fără armament corespunzător şi fără echipament de iarnă au fost pur şi simplu spulberaţi de blindatele şi trupele ruseşti.
Bătălia de la Stalingrad, aşa cum a fost cunoscută seria de lupte, pe frontul de est din cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a desfăşurat în vara, toamna şi iarna anului 1942. A fost una dintre cele mai sângeroase şi cumplite bătălii, de fapt, a însemnat începutul sfârşitului pentru Germania Nazistă, dar a consemnat şi cea mai mare gravă înfrângere a armatei române din întreaga sa istorie militară.
Numai la Cotul Donului şi în Stepa Calmucă, românii au pierdut peste 150.000 de soldaţi, jumătate din efectivele aruncate de mareşalul Antonescu în ofensiva asupra URSS, dirijată de forţele germane.
Iluziile lui Antonescu şi o armată total nepregătită
România, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, se afla între ciocan şi nicovală. O ţară mică, devastată de amputările teritoriale din 1940, aflată între doi giganţi din punct de vedere militar şi politic. Mai precis între Germania Nazistă şi sateliţii ei, dar şi URSS, mereu dornică de a transforma teritoriul României într-o ţară socialistă aservită regimului bolşevic de la Moscova. În acest context, România, dominată de personalitatea mareşalului Ion Antonescu, cel care deţinea de facto frâiele puterii, a decis să devină aliată a Germaniei lui Hitler. Decizia a fost luată atât fiindcă URSS era considerată o ameninţare mai mare, dar şi fiindcă Hitler, interesat de zona petroliferă a României, i-a aruncat momeala potrivită lui Ion Antonescu.
”Cel care a vorbit lui Antonescu despre apropiata campanie din Est a fost mareşalul H. Goring. Potrivit agentului secret „Starşina" al serviciului sovietic de spionaj, „Goring în cursul ultimei sale întrevederi cu Antonescu (5 martie 1941 — n.n.) i-a cerut 20 de divizii pentru participarea la acţiunea antisovietică". Dacă informaţia agentului este corectă, se explică de ce Antonescu nu s-a arătat surprins când Hitler, la întrevederea din 12 iunie 1941 de la Munchen, l-a informat, fără a-i preciza data, că a optat pentru soluţia militară în raporturile cu URSS. Deşi, cum s-a arătat, în planul de operaţii, era prevăzută participarea armatei române la campania din Est, Hitler, abil, a spus că, spre deosebire de Anglia, care, susţinea el, cere altora să-şi verse sângele pentru ea (referire la trupele din dominioane si colonii!), el nu solicita concursul militar al României: „Fiihrerul aşteaptă — citim în nota de conversaţie, redactată de interpretul lui Hitler — doar ca România să facă tot ceea ce este în propriul ei interes, pentru a înlesni desfăşurarea acestei confruntări. El (Fiihrerul) poate de pe acum să-l asigure pe Antonescu că, după încheierea conflictului, România va primi despăgubiri (Entschadigungen), care, în ceea ce priveşte Germania, nu vor avea nici o limită teritorială", scria Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”.
Totodată exista temera, justificată de altfel, că sovieticii urmăreau să atace România. Mai mult decât atât, Antonescu spunea că vrea să spele ruşinea armatei şi poporului român care asistase neputincioasă la amputările teritoriale din vara lui 40. ”Decizia sa era corectă: chiar dacă România nu ar fi intrat în război, sovieticii ar fi atacat teritoriul român— şi mai ales zona petroliferă — pentru a-i lovi pe germani. (Antonescu i-a şi spus-o lui Hitler.) Mai important pentru general era însă un alt considerent. Naţiunea şi armata română suferiseră o traumă în vara anului 1940, o dată cu cedările, fără luptă, ale teritoriului naţional. Epoleţii militarilor erau, cum spunea Antonescu, acoperiţi de ruşine. Pentru a reface moralul poporului şi al armatei române, era nevoie de o spălare a onoarei prin sânge şi foc”, adăuga Florin Constantiniu. În aceste condiţii, la 22 iunie 1941 România intra în război contra URSS, ca aliată a Germaniei. Practic, România pornea împotriva unui gigant total nepregătită însă. Mai ales din punct de vedere al dotărilor militare.
”România intra în cel de-Al Doilea Război Mondial mai nepregătită decât în 1916. Atunci, măcar, deficienţele armatei erau de ordin cantitativ, în înţelesul că exista o disproporţie numerică şi tehnică între România şi Puterile Centrale. Acum carenţele erau de ordin calitativ: noul conflict era un război al motoarelor, tancul şi avionul jucând un rol capital, un război de mişcare, de iniţiative rapide, la toate nivelurile. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviaţia — deşi dispunea de un personal bine pregătit — era departe de a răspunde exigenţelor războiului”, se arată în ”O istorie sinceră a poporului român”. Conducătorii României s-au bazat însă mult şi pe speranţa că nemţii le vor oferi din mers echipamentele militare necesare. Antonescu spera însă că poate recupera Basarabia şi Bucovina de Nord de la sovietici, iar mai apoi să primească, după o campanie victorioasă, drept recompensă de la Hitler, Transilvania de Nord-Vest. De altfel Hitler l-a convins că războiul contra URSS va fi câştigat rapid prin acelaşi model de război-fulger care a paralizat vestul Europei. Hitler avea însă să se înşele.
Cum a fost momit Antonescu de Hitler să-şi arunce soldaţii în gura lupului
Prima parte a războiului cu URSS, extrem de cunocută de altfel, a fost de bun augur pentru români. Basarabia şi Bucovina de nord au fost eliberate, iar armata română câştigase câteva victorii importante, deci a reuşit să-şi spele şi onoarea. La finele lui 1941 opinia publică din România credea că războiul este aproape gata. Ruşii păreau ca şi înfrânţi, iar românii până la urmă şi-au atins obiectivul. Paradele militare organizate cu ocazia Zilei Sfinţilor Mihai şi Gavril, anunţau un final fericit de război. În realitate lucrurile se agravau de la o zi la alta, inclusiv pentru români. Americanii intraseră în război, iar pe frontul de est URSS era departe de a fi înfrântă. Din contră la începutul anului 1942, războiul fulger german s-a împotmolit în faţa Moscovei, iar ruşii au administrat prima înfrângere serioasă armatei germane. În acest context Hitler îşi chema din nou aliaţii la război. Iar românii, din punctul de vedere al liderului german, nu puteau să stea spectatori, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă.
În aceste condiţii Hitler aruncă o nouă momeală, la fel de convingătoare, lui Antonescu şi îi cere să trimită un număr mare de trupe pentru a continua ofensiva în Rusia. ”La 29 decembrie 1941, Hitler i-a trimis o scrisoare lui Ion Antonescu în care îl informa despre intenţia sa de a continua ofensiva în vara anului 1942, cerându-i să trimită atât trupe cât mai numeroase, cât şi petrol şi benzină. El îşi lua angajamentul de a dota trupele române, participante la viitoarea campanie, cu armament german. Führer-ul mai scria că Mussolini a promis, la rândul său, să trimită pe Frontul de Est un număr mai mare de divizii pentru a participa la ofensiva de primăvară. În finalul scrisorii, Hitler îşi exprima convingerea „că şi ceilalţi aliaţi ai noştri vor înţelege însemnătatea misiunii istorice a acestei vremi şi că ei vor contribui cu forţele lor pentru a salva Europa odată pentru întotdeauna de o primejdie care ar fi însemat sfârşitul naţiunilor noastre, al culturii şi civilizaţiei lor”, scria Petre Otu în revista ”Historia”.
Mai mult decât atât Hitler a lăsat să se înţeleagă că România va primi înapoi Transilvania de Nord- Vest dacă ajută Germania pe front. Mai mult decât atât, îi trimite lui Antonescu un automobil Mercedes. Antonescu nu ezită şi a încheiat protocolul economic cu Germania Nazistă. România furniza grâne şi petrol, plus un număr însemnat de trupe. În schimb Germania trebuia să înarmeze pe români şi să le ofere echipament corespunzător. Decizia luată de Antonescu privind implicarea aproape a întregii armate române în ofensiva din URSS a stârnit ample proteste în ţară, Iosif Iacobovici, şeful Marelui Stat Major repzentându-şi demisia. De altfel războiul contra URSS devenise nepopular în România, departe de graniţele ţării şi totodată exista teama ca România să nu rămână descoperită în faţa unei invazii maghiare. Cu toate acestea, un sfert de milion de români au participat numai la bătălia pentru Stalingrad, România fiind al doilea aliat al Germaniei, ca efective aruncate în luptă.
”Am văzut iadul pe pământ”
Iniţial ofensiva din 1942 era promiţătoare. Armatele germane şi române au repurtat numerose succese cucerind peninsula Kerci, Sevastopolul şi Harkovul. Numai la Harkov armata română şi germană a făcut peste 200.000 de prizonieri. Crimeea se afla de asemenea în mâinile nemţilor. De altfel, după ce a fost abandonată intenţia de a cuceri Moscova, sudul Rusiei a devenit prioritar pentru Germania Nazistă. Mai ales că aici se aflau importante resurse, precum petrolul din Caucaz. Totodată, controlul asupra Volgăi însemna tăierea aprovizionării ruseşti. Pe scurt, ţinta erau Caucazul şi Volga. Punctul cheie era oraşul Stalingrad, un centru industrial important situat pe Volga şi care făcea legătura dintre Marea Caspică şi nordul Rusiei. O zonă vitală care ar fi dus la minarea economiei ruseşti, dar şi la asigurarea flancului, pentru un marş triumfător către Caucaz.
O victorie germană ar fi însemnat prăbuşirea pentru URSS. Bătălia pentru Stalingrad a fost una dintre cele mai dure şi îndelungate lupte din cel de-Al Doilea Război Mondial, cu pierderi uriaşe de vieţi omeneşti, de o parte şi de cealaltă. După perioada de ofensivă germană a fost organizată contraofensiva rusă. Era planificată pentru data de 19 noiembrie 1942. Se numea Operaţiunea Uranus, iar unităţile Armatei Roşii erau formate din trei armate, printre care şi Armata 5 tancuri, cu nu mai puţin de 8 brigăzi de tancuri. Cele trei armate se aflau sub comanda generalului Nikolai Vatutin. Pe 19 noiembrie 1942, la ora 9 fără 10, după o oră de bombardamente cu 3500 de piese de artilerie sovieticii au declanşat contra-onfensiva. Scopul sovieticilor era să prindă ca într-un cleşte trupele germane, prin încercuire şi să le nimicească. Profitând de ceaţa deasă lăsată peste stepă sovieticii au atacat cu forţă Armata a 3 a română dispusă în Cotul Donului. Armata a 3 română avea de apărat nu mai puţin de 148 de kilometri între Kleţkaia şi Suhoi Doneţk. Avea în componenţă peste 143.000 de soldaţi, prost echipaţi însă, fără arme anti-tanc şi prost conduşi.
Tocmai de aceea, în faţa iureşului tancurilor sovietice, Armata a 3 a română a fost pur şi simplu spulberată. Două divizii şi rămăşiţe din alte constituite în ”Grupul Lascăr” au fost sacrificate pur şi simplu. Nu le-a fost admisă cererea de retragerea şi au fost capturate de sovietici. După aproape o lună şi jumătate de măcel, Armata a 3-a a încetat să mai existe. La rândul ei, Armata a patra română a fost şi ea spulberată de ofensiva sovietică. A fost un măcel cumplit la Cotul Donului şi Stepa Calmucă. Erau soldaţi care cedau psihic şi se împuşcau singuri înainte de a fi ucişi sau capturaţi de ruşi.
”Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi.(...)Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut”, mărturisea un veteran al luptelor de la Cotul Donului şi citat în lucrarea ”Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului. Şi încă sunt în viaţă, ca să ne povestească”, de Gheorghe Pârlea.
A fost cel mai mare dezastru al armatei române. Peste 150.000 de soldaţi au murit sau au dispărut la Cotul Donului şi în Stepa Calmucă. La toţi aceştia se adaugă şi numeroşi prizonieri. Corpuri întregi de armată şi brigăzi au fost capturate de ruşi. Soldaţii au fost trimişi fără un semn pentru cei de acasă în lagăre de prizonieri în Siberia şi cele mai îndepărtate colţuri ale Rusiei. Se întorceau, cei care supravieţuiau bineînţeles, ca nişte fantome, după ani în care toţi cei apropiaţi în credeau morţi.
Cauzele dezastrului: oameni slab echipaţi şi prost conduşi
Specialiştii spun că dezastrul de la Cotul Donului s-a datorat în primul rând proastei echipări şi dotări a armatei române. Soldaţii români au luptat contra tancurilor fără armament anti-tanc. „Singura soluţie era să atacăm cu echipele noastre de Vânători, care erau constituite deja şi antrenate să arunce sub şenile pachete cu grenade. Erau create trei echipe. Fiecare din noi îşi avea echipa lui. Ţinând seama de ceaţă şi de lanul înalt de secară prin care tancurile trebuiau să evolueze, şi ajutaţi şi de puţin noroc, era cu putinţă să ne apropiem nevăzuţi de car şi cu grenadele noastre să-i distrugem şenilele. Apoi un bidon cu benzină aprinsă sub motor l-ar fi scos definitiv din luptă. Era o soluţie disperată, plină de riscuri, mai ales la un atac simultan de mai multe tancuri, care s-ar fi putut apăra reciproc. Dar altă soluţie nu era”, precizează acesta în „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică“, citat şi de Ion Cristoiu în articolul ”Stalingrad: Românii dădeau cu ciocanul în tancurile ruseşti ca să le oprească!”, din revista Historia.
Totodată în plină iarnă rusească soldaţii români mureau şi de frig, nu numai de cartuşele ruseşti. „Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”, se arăta într-o anchetă desfăşurată după înfrângerea catastrofală de la Cotul Donului şi citată de revista ”Historia”. La toate acestea se adăugau slaba pregătire a unor comandanţi români, ceea ce a dus la o lipsă de încredere a soldatului în superiori.
”De la soldatul şi ofiţerul cel mai tânăr şi până la cel mai bătrân au pierdut din prima zi a păşirii lor pe câmpul de luptă toată încrederea lor în şefi şi tot entuziasmul lor pentru luptă", spunea chiar mareşalul Antonescu, după victoria de la Odessa, dar care a dezvăluit slăbiciunile armatei române. Specialiştii spun că şi Antonescu a avut partea sa de vină. Nu a încheiat acorduri ferme şi precise cu nemţii privind furnizarea de echipament şi participarea armatei române. Practic Armata a 3-a a fost întinsă ”ca mărgelele pe sfoară”, pe un sector de front uriaş, fără rezerve şi echipamente anti-tanc insuficiente şi ineficiente. Tocmai de aceea ruşii au ales sectorul apărat de români pentru a începe contraofensiva.
”Cauzele acestui dezastru militar fără precedent în istoria armatei române sunt multiple, un loc semnificativ având decizia lui Ion Antonescu de a angaja un corp expediţionar atât de numeros fără un acord clar cu partenerul de alianţă care să stipuleze condiţiile cooperării. De asemenea, dotarea insuficientă şi-a spus cuvântul, în zilele contraofensivei sovietice marile unităţi române fiind în imposibilitate de a face faţă atacului masivelor grupări blindate sovietice. Un exemplu cât se poate de semnificativ este reprezentat de armamentul antitanc, cel de calibru mic dovedindu-se complet ineficient în faţa blindatelor sovietice. Au existat cazuri când tanchiştii sovietici au aşteptat ca artileriştii români să epuizeze muniţia, apoi cu călcat cu tancurile echipajele şi poziţiile româneşti.”,
preciza Petre Otu în articolul ”Secvenţa românească a bătăliei de la Stalingrad” din revista ”Historia”.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Secretul pe care Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret, l-a luat cu el în mormânt
Se încarcă comentariile...
