Povestea celui mai mare arhitect din Arad, Szántay Ludovic, care nu are nici măcar un loc de veci propriu

Mormântul arhitectului a fost împodobit cu flori la 52 de ani de la moarte

După 52 de ani de la moartea arhitectului care a realizat cele mai mari clădiri din Arad, la îndemnul a două asociaţii oamenii i-au acoperit mormântul cu flori.

Vorbim despre arhitectul Szántay Ludovic care a dăruit Aradului cele mai frumoase palate ale sale, dar a murit într-o cumplită mizerie, după ce regimul comunist i-a confiscat toate proprietăţile, i-a luat dreptul de a profesa şi i-a interzis până şi accesul la cantina săracilor. Înmormântat de Consiliul Popular în Cimitirul Eternitatea din Arad, în 1961, Szántay Ludovic a avut o singură coroană şi aceea cumpărată dintr-o chetă organizată de asesorul popular, Iosif Sârbuţ.

Nici azi Ludovic Szántay nu are nici măcar un loc de veci propriu, familia Szántay fiind înmormântată într-un cavou comun cu altă familie (familia Nicolae, care a avut grijă de fiica arhitectului, Theresia Szántay, până la moartea sa). Arădenii şi-au adus aminte de marele arhitect, la centenarul unei clădiri realizate de arhitect şi anume Palatul Cultural. Asociaţiile Mişcarea Arădeană şi Pro Urbe vor propune Consiliului Local să-i acorde, post mortem, titlul de cetăţean de onoare al Aradului şi ridicarea unui monument funerar pe măsura contribuţiei sale la patrimoniul oraşului.

Ludovic Karoly Szántay s-a născut la Arad, în data de 20 februarie 1872, într-o familie înstărită, cu grijă pentru educaţie, a urmat cursurile Şcolii Elementare şi ale Gimnaziului Maghiar din Arad, apoi ale liceului în Budapesta şi, vreme de 3 ani, Politehnica din Zürich. A lucrat mai întâi pe şantierele unor antreprenori arădeni; apoi, vreme 40 de ani, 1897 – 1937, a realizat planurile de arhitectură sau a fost antreprenorul în construcţii al unui mare număr de clădiri – de la case familiare, la edificii economice, tehnice, culturale şi religioase de mare anvergură.

Deşi a utilizat în arta sa un conglomerat de stiluri arhitecturale, marea sa dragoste a rămas seccesion-ul. Sincronic artei vremii sale, dar rămânând în acelaşi timp original, limbajul arhitectural al lui Lajos Szántay nu utilizează elementele fine, suple, arcuite ale secesion-ului austriac sau ale art nouveau-ului belgian, limbajul său fiind mult mai greoi, mai geometric, unul uşor de recunoscut. Clădirile proiectate de el sunt determinante în arhitectura Aradului atât ca importanţă, cât şi ca număr: Palatul Cultural, Biserica Evanghelică Luterană (Biserica Roşie), Gara CFR, Palatul Szántay, Palatul Bohus, Palatul Kohn, sediul Băncii Arad Cenad (Palatul Băncii Naţionale), Palatul Lloyd, Biserica Reformată, Cvartalul de locuinţe Neuman, Antrepozitele Andreny (6 Vânători).

Activ nu numai pe plan profesional, ci şi artistic, cultural, social şi economic a fost membrul a numeroase societăţi, comisii şi organizaţii din Arad. Era un om fericit şi împlinit, avea o familie frumoasă, o meserie dragă, un talent desăvârşit, şi apreciere deplină din partea comunităţii. Se mai povesteşte că în seri frumoase şi liniştite de vară cu lună, ieşea pe balcon şi cânta la vioară creând în jur o atmosferă de basm.

A deveni chiriaş în propria casă

Teroarea anilor care au urmat războiului, avea să-i răpească toate aceste daruri primite de la Dumnezeu. Printre legile succesive ale naţionalizării (Decretul nr. 92/1950), 'pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare', au fost naţionalizate şi proprietăţile imobiliare aparţinând familiei Szántay. Atât palatul Szántay, cât şi casa părintească de pe Str. Rusu Şirianu, au fost confiscate, fără nici o compensare - cei patru membrii ai familiei devenind chiriaşi în propria casă. Familia Szántay a fost lăsată fără avere, fără nici un venit, fără dreptul la muncă, şi mai mult - cu interdicţie la cantina săracilor.

Ludovic Szántay a fost nevoit să apeleze la Uniunea Arhitecţilor, unde a depus o cerere prin care solicita ajutor pentru supravieţuire, cerere rămasă însă fără răspuns. A mai depus apoi la muzeul arădean o ofertă achiziţională, ce conţinea planuri şi fotografii ale unor edificii proiectate de el, fotografii cu clădiri vechi din Arad, afişe ale unor concerte din 1800, ofertă neonorată de conducerea de atunci a muzeului.
Singurul ajutor a venit în 1954, când, la iniţiativa preotului reformat Molnar Karoly, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică Luterană şi Biserica Romano-Catolică au hotărât să asigure în ascuns şi pe rând, fiecare câte o săptămână, cele necesare hranei pentru familia Szántay.

Lipsa banilor, umilinţele la care sunt supuşi, decesul soţiei, greva foamei în care intră fiica Anna, ce moare în chinuri groaznice, duc la maxim tragismul acestei familii care pentru a se încălzi ardeau din preţioasa arhivă aflată în posesia renumitului arhitect. Sărac, umili şi îndurerat, arhitectul Szántay Ludovic, cel despre care în octombrie 1913 se scriau în presă următoarele: „Dacă în Arad este cineva al cărui nume trebuie păstrat pentru posteritate, atunci acela este Ludovic Szántay, arhitect cu gusturi rafinate, genialul proiectant şi constructor al Palatului Culural...”.

Acesta se stinge din viaţă într-o cumplită mizerie la 8 martie 1961.

Datele despre Szántay Ludovic sunt puse la dispoziţie de către Mişcarea Arădeană (Lanevschi, Gheorghe, Arh. Szantay Lajos, Editura Asociaţia Eured, Arad, 2012). 

Vă mai recomandăm: FOTO Palatul Szántay atrage privirile şi după o sută de ani

FOTO A murit în sărăcie, suferinţă şi mizerie după ce a construit cele mai impunătoare clădiri din oraşul în care trăia