Ritualuri şi superstiţii la botez, acum un veac: mama nu participa la ceremonie şi nici nu ştia numele copilului. Dacă bebeluşul nu plângea, era semn rău

Cu cât plângea mai tare copilul la slujba de botez, cu atât era mai bine. Aşa credeau românii în urmă cu un secol la slujba de creştinare a copiilor. Mama nu participa la botez şi nici nu ştia dinainte numele dat de naşi copilului. Masa de după botez se numea ospătare, iar ca daruri nou-născutului i se dădeau bani.

În urmă cu un secol, românii îşi botezau copiii cât mai repede după naştere. Cei cu constituţie slabă erau botezaţi chiar a doua zi de la naştere, de teamă să nu moară nebotezaţi, iar cei sănătoşi, în a opta zi. „Copilul care nu se botează timp îndelungat va avea ochi mari şi asta de dorul botezului”, spune o superstiţie veche de un veac, cuprinsă în cartea „Naşterea la români”, scrisă de etonologul Florea Simion Marian în 1892.

Ca şi astăzi, niciun prunc nu putea fi creştinat fără naşi. În urmă cu un secol, românii alegeau o singură pereche de naşi. Se considera mare păcat refuzul de a fi naş, cum de alfel se considera că celor care acceptă să ţină în braţe un copil la sujba de creştinare, li se iartă păcatele: „Cel ce refuză primirea oficiului de naş are , după credinţa poporului român, foarte mare păcat, iar cel ce primeşte şi botează de bună voie, acela nu numai că pentru fiecare copil botezat i se iartă păcatele, nu numai că are pomană, ci totodată îi aduce fiecare creştinare  mult noroc şi mult bine”, mai spune etnologul.

„Luminile de botez” se făceau acasă

Până la botez, în sarcina celor aleşi ca naşi rămânea confecţionarea „luminilor de botez”. Aşa se numeau în urmă cu un veac lumănârile de botez pe care naşii le duceau la biserică în ziua botezului. Lumânările se confecţionau acasă, din ceară galbenă şi erau împodobite cu flori naturale. În sarcina naşilor cădea şi aducerea la biserică a „faşei” sau „crijmei” bucata de pânză cu care era înfăşat copilul, după botez. Se credea că aceasta reprezintă simbolul vieţii nepătate şi exista obiceiul păstrării faşei până la moarte.

„În România există credinţă că dacă faşa ce se dă unui copil de la naş se brodeşte prea lungă, se va însura copilul bătrân, iar de va fi prea scurtă, se va însura copilul tănâr”, mai spune carte de acum un veac.

În ziua botezului, copilul era luat de moaşă şi naşi de la casa mamei şi dus acasă la preot sau la biserica pentru slujba de creştinare. Moaşa ascundea în scutecele copilului o bucată de pâine şi una de sare,  „cu scopul ca toată viaţa sa să aibă pâine şi sare şi să fie bun ca pâinea cea de grâu”.

Preotul care săvârşea botezul primea de la naşi şi de la moaşă „o găină, o huşcă de sare şi o sticlă de rachiu”, în semn de cinste pentru faptul că va da copilul în legea creştinească şi îi va dărui un nume.

Numele copilului era ales de naşă şi, în unele zone, nici mama nu ştia înainte de plecarea la biserică cu ce nume se va întoarce acasă copilul ei .

„Numele pe care are să-l dea copilului naşa , nu-l ştie nimeni în afară de ea. De aceea, în momentul în care preotul botează copilul se strâng împrejurul lui o mulţime de băieţi ca să audă numele ce se dă copilului. După aceea,  ei se reped ca să ajungă care mai de care mai repede la casa mamei copilui, ca să îi spună ce numei i s-a dat. Băiatul care aduce această stire la părinţi, primeşte o mulţumire în bani”, spune un alt obicei notat în cartea lui Florea Simion Marian.

Fraţii de botez nu se puteau căsători

Despre plânsul copilului la botez, românii creştini de acum un secol credeau că este plânsetul diavolului. „De ar plânge copilul oricât de mult şi oricât de tare, nimic rău nu i se poate întâmpla. Dacă copilul în răstimpul ăsta tace, dacă nu se urneşte şi nu plânge de niciun fel atunci, după credinţa românilor, e semn rău” mai notează etonolgul.

Copiii care se botezau în aceeaşi zi, în aceeaşi apă, la biserică se considerau fraţi de botez şi din acest motiv nu se puteau căsători când se făceau mari, chiar dacă nu aveau legătură de sânge. În Ţara Românească se considerau fraţi de botez şi cei ţinuţi în braţe de acelaşi naş. Exista supertistiţia potrivit căreia dacă fraţii de botez se căsătoreau urmau să aibă copiii bolnavi.

Se credea că, la botez, fiecare copil primeşte un înger păzitor. „Când cineva în decursul vieţii sale se lasă înduplecat sau condus de mulţi alţii decât de mintea sa sau când de teme de tot, când e din cale afară de fricos, se zice că e slab de înger. Din contră, când e din cale afară de curajos, îndrăzneţ sau răutăcios, atunci se crede că îngerul fuge de dânsul”, spune o altă superstiţie veche de un veac.

Copilul era adus, după botez, la casa părinţilor. Luminile de botez ţinute de naşi la slujba de creştinare se păstrau. Exista superstiţia potrivit căreia, în cazul fetelor, lumânările se ţineau aprinse timp de trei zile pentru ca acestea să se mărite. Se credea, de asemenea, că luminile de botez reaprinse, atunci când copiii sunt bolnavi, au efect miraculos şi ajută la vindecare.

În Ţara Românească, când copilul era adus de la biserică în curtea mamei se aşeza pe o baligă de vacă din obor „pentru ca să aibă copilul parte de vite”.

Masa de botez se numea ospătare

„Ospătarea” sau „cumetria” se numea masa de după botez, în urmă cu un veac. La botez, cumătrii se ospătau cu ciorbă, sarmale, friptură şi plăcintă, iar în zilele de post cu borş de peşte şi  găluşte. Darul de botez, care înseamna acum un secol bănuţi, era strâns de mamă. La masa de cumetrie, primea daruri şi moaşa copilului.

Mărturiile purtate de participanţii la botez erau bănuţi de aramă sau argint , găuriţi şi prinşi cu funde roşii sau albastre, în funcţie de sexul copilului botezat. „Se fixau cu un ac pe pieptul asistenţilor de la botez şi erau purtate toată ziua, mai cu seamă de rudele şi musafirii casei, care prăznuiau”, mai menţionează etonologul.

Numele copiilor bolnăvicioşi se schimba cu nume de animale

Părinţii puteau schimba numele de botez al copiilor, dacă aceştia erau bolnăvicioşi, în credinţa că odată schimbat numele, cel mic va fi ferit de rele. „Numele de botez al unui copil se schimbă mai cu seamă atunci când  copilul respectiv capătă ameţeală, îmbătăciune de la cel necurat. Schimbâdu-şi numele de botez cu altul nou, se crede că Dracul îl pierde din vederi şi nu mai ştie în veci să meargă la dânsul”  mai spune Simion Florea Marian.

Copiilor bolnăvicioşi li se schimba numele iniţial cu nume de fiare sălbatice precum Lupu, Ursu sau Ursache, în credinţa că aşa vor deveni mai puternici.

Superstiţii de botez

„Poporul crede că copiii care se necurăţesc la botez, crescând mari, vor fi uşori de principii, vor duce o viaţă nemorală şi vor avea copii nelegitimi”, spune o supertiţie despre botez prezentată în culegerea ” Credinţe şi supertiţii ale poporului român”, scrisă în 1915. Se credea că bebeluşii care plâng mult la botez, vor avea viaţă lungă. Din banii ce se câştigau de un copil la botez, i se cumpăra o căldare ca să trăiască mult.

La botezul unui copil se da moaşei un căuş de făină, cu căuş cu tot, în care se înfigea un fir de busuioc, pentru ca cel mic să ţină cât mai repede capul sus. Dacă copilul era fată, peste căuşul de făină dăruit moaşei se punea un fuior de cânepa, pentru ca fata să aibă părul lung când va creşte mare. Despre copiii morţi nebotezaţi se credea că ” merg în lumea cealaltă unde se prefac tâlhari şi trăiesc numai din ceea ce fură de la copiii botezaţi”.