A fost Carol I un mare conducător? Cum l-au acceptat românii pe germanul „greoi la minte“ şi bănuitor care ne-a civilizat - însemnări din jurnalul regelui
0Personalitatea regelui Carol I a dominat aproape întreaga istorie modernă a României. Imaginea sa în mentalitatea colectivă a cunoscut schimbări radicale de la o epocă la alta: de la omul care a adus „europenizarea“ ţării, la monarhul exponent al unui regim reacţionar, a regelui străin care i-a exploatat pe români.
Dacă alegem ca punct de reper cronologic anul 1859, aproape întreaga istorie modernă a României a fost dominată de personalitatea regelui Carol I.
În acest context, chiar şi vocile cele mai critice admit că modernizarea ţării noastre s-a făcut sub sceptrul său. Imaginea sa a cunoscut o deteriorare notabilă la începutul Primului Război Mondial, când românii au perceput mult mai clar că regele este de origine germană şi că acest fapt ar putea afecta poziţia României în conflagraţia care tocmai începuse. Asta, deşi, în cele din urmă, a fost de acord cu politica de neutralitate, împotriva credinţei sale.
Imaginea sa în mentalitatea colectivă a cunoscut schimbări radicale de la o epocă la alta, şi în funcţie de măsura în care puterea politică a „simţit“ să intervină, mai mult sau mai puţin, în modul de interpretare a istoriei monarhiei. În „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri“, semnată de profesorul universitar Constantin C. Giurescu, Regele Carol I este reprezentat drept ctitor al României moderne şi ca monarh cu o personalitate exemplară: „A avut simţul datoriei şi al onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toţi supuşii săi. A pus întotdeauna mai presus de sine statul, la a cărui ridicare s-a gândit necontenit. Era credincios şi această credinţă l-a ajutat în ceasurile grele care n-au lipsit, mai ales la începutul domniei. Era gospodar, însuşire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieţii lui, atât ca rege cât şi ca om”.
Din lucrarea lui Al. Tzigara-Samurcaş, „Din viaţa Regelui Carol I: mărturii contimporane şi documente inedite“, putem afla care era imaginea monarhului la un veac după moartea sa. Monarhul este, în opinia românilor de la 1939, fondatorul României moderne şi cel căruia i se datorează „europenizarea” ţării. Mai mult decât atât, în calitate de fondator al dinastiei şi al României moderne, Carol I este considerat a fi cea mai importantă personalitate a istoriei recente, iar despre alegerea sa ca domnitor, nepotul său declară că „a fost cel mai mare bine ce şi l-a făcut poporul român lui însuşi”.
De la „obscurul ofiţer prusac”, la prinţul străin care a înţeles ce vrea poporul
Istoriografia comunistă l-a plasat pe Regele Carol într-un con de umbra. Timp de aproape 45 de ani, imaginea sa a fost aceea a monarhului exponent al unui regim reacţionar, a regelui străin care i-a exploatat pe români. O imagine cât se poate de proasă i s-a construit regelui într-o lucrare de propagandă din 1958, intitulată sugestiv „Jefuirea poporului de către monarhie“, semnată de V. Anescu şi M. Popa. Autorii susţin că după ce Principele primeşte două moşii, „grija pentru mărirea lor devine principala lui preocupare” şi că, în acest scop, ţăranii de pe moşia Broşteni au fost torturaţi (şi dacă refuzau, arşi de vii) pentru a-i face să renunţe la pământurile lor în favoarea domnului. Tot Carol este, în viziunea autorilor, cel care „a inaugurat tabloul sumbru al jafurilor şi împilărilor ţărănimii muncitoare de către monarhie. Cu Carol I începe monarhia ocrotirea tuturor fărădelegilor săvârşite de capitaliştii şi moşierii din rândul cărora făcea parte”. În plus, Carol, „care executa docil ordinele kaiserului”, ar fi aservit ţara intereselor capitalului străin, cu precădere celui german, dată fiind „cârdăşia de interese dintre monarhie şi capitalul internaţional în obţinerea profiturilor celor mai ridicole”.
Alta a fost imaginea lui Carol spre sfârşitul regimului comunist. Ne oprim la lucrarea lui Ioan Scurtu, „Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană“, apărută în 1988.
Autorul susţine că aducerea unui prinţ străin în România nu a fost o trădare a intereselor ţării, ci un act politic necesar, şi că monarhia, ca formă de guvernământ, „corespundea necesităţilor obiective ale înaintării României pe calea progresului social, pentru limitarea decalajului creat faţă de statele din centrul şi apusul Europei, ca urmare a secolelor de dominaţie otomană“. Scurtu pune accent asupra principalelor trăsături de caracter ale regelui Carol, anume rigiditatea, sobrietatea, faptul că păstra permanent o distanţă între el şi ceilalţi.
De aceea, Scurtu conchide că „persoana lui Carol I inspira respect, dar niciodată dragoste umană, atât de necesară, totuşi, unui autentic conducător. Rigiditatea dusă la extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară se manifesta în viaţa de zi cu zi, ca şi în momentele solemne”. Tot în lucrarea lui Scurtu apar o serie de concluzii, prin care sunt reabilitate atât imaginea primului monarh al României, cât şi instituţia monarhiei.
În ciuda faptului că „succesele obţinute în dezvoltarea României nu pot fi puse pe seama unui singur om, fie el şi regele ţării”, domnia regelui Carol, care „a înţeles necesitatea modernizării economiei româneşti şi a participat la inaugurarea unor mari obiective”, a reprezentat „o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, aministrativ, politic, cultural”, sublinia Scurtu. Istoricul afirmă şi că forma de guvernământ stabilită prin Constituţie la 1866, adică monarhia, „şi-a dovedit viabilitatea”.
Avea o memorie excepţională
Cu alte cuvinte, e o cale lungă de la „obscurul ofiţer prusac”, care a sosit în România, la prinţul străin care a înţeles necesităţile poporului său adoptiv şi a guvernat în consecinţă. Subiectul monarhiei a rămas unul sensibil şi în primii ani după căderea regimului comunist. Primul pas în readucerea sa în atenţia românilor a fost reintroducerea monarhului în manualele de istorie. Ulterior, s-a ameliorat şi discursul privind rolul lui Carol în istoria modernă, iar monarhul şi-a recâştigat locul în galeria marilor personalităţi politice ale ţării.
La întrebarea „A fost Carol un mare Rege?“, ne dă un răspuns I.G. Duca, în „Amintiri politice“, vol. I „Regele Carol n-a fost nici un incapabil, nici un geniu, nici un lipsit de personalitate, dar nici un domnitor cu însuşiri excepţionale. Desigur că pentru boerimea moldo-valahă, din fire ageră la minte, îmbibată de cultura franceză şi plină de atavisme şi de moravuri fanarioto-bizantine, desigur că pentru această boerime împănată de beizadele invidioase şi inconsolabile, desigur că pentru această boerime care a creat prima legendă despre regele Carol, tânărul şi micul principe german venit din Sigmaringen pe tronul Principatelor dunărene, cu apucăturile lui metodice, cu mintea lui cam greoaie şi, mai presus de toate, cu explicabilul său spirit bănuitor faţă de lumea cea nouă ce-l înconjura, putea să treacă drept un om fără deşteptăciune şi fără de însuşiri. Carol de Hohenzollern Sigmaringen era însă departe de a fi un om lipsit de inteligenţă. Era desigur înzestrat cu facultăţi intelectuale superioare celor ce-l judecau cu atâta uşurinţă şi cu atâta superficialitate. Fără a avea o inteligenţă excepţională, regele Carol a fost, fără îndoială, un om dăruit cu o frumoasă inteligenţă. Memoria lui era excepţională, îşi reamintea până la sfârşitul zilelor lui cu o preciziune uimitoare cele mai mici şi mai neînsemnate amănunte. Dacă memoria este şi rezultatul unei gimnastici intelectuale, el făcea tot ce îi stă în putinţă ca s-o exercite şi ca s-o întreţie cât mai vie. Nota în fiecare zi tot ceea ce făcea, ceea ce auzea şi ceea ce cugeta şi îşi consulta mereu notele ca să-şi împrospăteze cu ele memoria“.
Jurnal cu însemnări zilnice
Încă din 1884, când a devenit Rege, monarhul a început să ţină un Jurnal cu însemnări zilnice. Caietele pe care a scris se păstrează la Arhiva Naţională a României, în Bucureşti. Textul original a fost redactat de rege în limba germană. Al doilea volum al Jurnalului a fost publicat anul trecut, de Editura Polirom. Pe plan intern sunt surprinse faptele semnificative din punct de vedere politic, de la micile intrigi personale până la lupta dintre conservatorii aflaţi în opoziţie şi liberalii de la guvernare, o încleştare tot mai dură, care a dus la căderea guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu şi preluarea puterii de către un guvern conservator, în martie 1888. Din jurnal, este evident interesul pe care Regele l-a acordat relaţiilor cu Imperiul Rus. Suveranul sublinia importanţa fortificaţiilor de la Galaţi şi Focşani pentru consolidarea liniei de apărare împotriva vecinului de la Răsărit.
Prezentăm, mai jos, câteva fragmente din Jurnalul citat:
Duminică, 16/28 iunie 1891 „Ziarele au mari articole de fond, care nu sunt ostile, dar susţin dinastia străină. Ora
10 la mica mănăstire, liturghie, predică. Plimbare cu trăsura. Ora 11½ înapoi. Orele 1½ 8 audienţe, enorm de cald şi obositor. Manu şi Carp, fiecare câte o oră şi jumătate la mine, sunt foarte iritaţi şi aproape deloc deschişi. Declară că Nando, care a pierdut din popularitate, are de ales între tron şi căsătorie. Ora 8 cinat. Arătat lui Nando pericolul de a refuza. Elisabeta îşi iese din fire. E.V. încearcă să şi stăpânească neliniştea. Noapte proastă.“
Luni, 17/29 iunie 1891 „Înnorat, foarte cald. Nu mă simt bine. Elisabeta foarte afectată. Ora 8½ discutat cu ea şi cu E.V., care declară că renunţă, Nando trebuie să se căsătorească curând. Ora 10½ L. Catargiu, care e deplin liniştit, discutăm deschis problema, consideră că ceilalţi politicieni sunt prea agitaţi. Ora 11½ Isvoreanu. La lunch, Elisabeta revine asupra posibilităţii căsătoriei. Eu combat ideea. Ora 2 Florescu la mine. Consideră că Văcărescu trebuie să ajungă repede la familia ei. Pozat lui Hegel. După amiază scris. Agitaţia este mare în toate cercurile, poziţia partidelor este unanimă, trebuie să-i spun lui Nando. La Cameră nici o interpelare, se votează tarifele. Căldură insuportabilă. Orele 6½ 7½ cu Nando la Cotroceni, pare deprimat. Seara cinat à quatre, discutat calm. Românul are un articol în care pledează pentru căsătorie, care ne irită foarte tare. Eu încerc să procedez cu atenţie, din cauza Elisabetei şi a lui Nando“
Marţi, 18/30 iunie 1891 „Noapte foarte proastă, căldură enormă. Nando foarte deprimat. Ora 10½ Teodorescu, mai târziu Vernescu, nu e atinsă problema. După-amiază audienţe. Vorbit cu Văcărescu, pentru a i arăta dificultăţile. Ne temem şi pentru Elisabeta. Scris lui Leopold, relatat despre agitaţia de aici. Ziarele sunt unanime, o acuză în parte şi pe Elisabeta. Orele 5 6 G. Cantacuzino, care e de asemenea iritat, spune că aşa o legătură nu trebuie să aibă loc niciodată etc. E înţeles cu ceilalţi. Ora 6½ cu Nando la gară. La despărţire e ca şi distrus. Pe străzi mulţi oameni, la fel şi pe peron. Florescu, Lahovary şi Olănescu la gară. Toţi sunt impresionaţi. Rămas bun, Nando foarte tulburat. Plecarea la ora 6 şi 40 de minute. Robescu şi Păun îl însoţesc, Rein merge prin Arlberg. Orele 8 9½ D. Brătianu. Orele 9½ 11 D. Sturdza la mine“. (Text scris de NICU NEAG)
Recomandări pe aceeaşi temă
VIDEO DOCUMENT ”Ţara Moţilor”, cel mai bun documentar la Festivalul de film de la Veneţia în 1939
Se încarcă comentariile...
