Asta să fie problema? Avem atâtea variante... Paris, Roma, Barcelona, Atena, Nicosia etc. Bilete de avion avem? La ce preţuri? Cu ce companie zburăm? Hotel avem? Prea departe de plajă? Ce condiţii oferă? În ritmul ăsta, o să ajungem la destinaţie deja încordaţi.

Dar acum sincer, noi nu avem ţară de vizitat? Mai bine dăm o fugă până la binecunoscutul nostru Braşov: natură, aer curat, relaxare. Dar şi acolo am fost de atâtea ori, vedem aceleaşi locuri şi facem aceleaşi activităţi. Păi da, asta pentru că nu ştim ce bogăţii ascunde ţara noastră. Aşa cum toate lucrurile de preţ nu sunt la vedere, nici bogăţiile României nu se află pe marginea drumului.

Aflasem de la cineva că în localitatea Şinca Veche există un lăcaş de cult săpat în piatră, cunoscut sub numele de Templul Ursitelor şi că aici se întâmplă lucruri din cele mai neobişnuite. Iubitoare de călătorii şi de mister am dorit să aflu mai multe, aşa că am pornit la drum. Am ajuns la poalele Munţilor Făgăraş şi Perşani şi am găsit Mănăstirea rupestră şi Templul Ursitelor, aşezate în inima naturii. 

De cum am păşit pe poartă am intrat într-o altă lume, o lume liniştitoare, care potolea toată agitaţia interioară de până atunci. Imediat am văzut Mănăstirea din mijlocul pădurii şi am fost nerăbdătoare să intru. Ca niciodată, am renunţat la a imortaliza priveliştile şi am simţit nevoia să mă contopesc cu acel loc, să trăiesc bucuria de a mă afla acolo.

Încărcătura energetică a locului mi-a dat putere să merg prin pădurea în care s-a amenajat un drum special pentru a ajunge la Templu, un traseu deloc uşor, dar pe care l-am parcurs cu nerăbdare, mânată de curiozitate.

Am ajuns la Templu sau Grotă, cum spun oamenii locului. E, aici am aflat lucruri noi: Templul ar avea o vechime de 7000 de ani şi este cunoscut pentru legenda sa. Se spune că aici au avut loc fenomene paranormale, vise premonitorii şi tot felul de viziuni. Mai mult decât atât, se spune că în acest loc visele se îndeplinesc dacă ai inima curată si plină de dorinţă şi neapărat trebuie să fii aşezat în turnul de unde se vede cerul. Nu mai stau pe gânduri şi intru să-mi pun nişte dorinţe. Am intrat în Grota unde am uitat scopul pentru care eram acolo. Erau două încăperi în care oamenii se rugau. M-am sprijinit de unul dintre pereţii Grotei şi am avut momentul meu de legătură cu Divinitatea. I-am spus tot ce El deja ştia. De undeva o lumină cădea pe umărul meu, mi-am ridicat privirea şi am văzut ceea ce se discutase mai devreme... turnul din care se vedea cerul. Am uitat de dorinţele pentru care intrasem, am continuat discuţia mea cu El, simţindu-mă cumva protejată de acea lumină.

Ieşind din Grota, o persoană vorbea despre o Moară cu apă care încă funcţionează perfect, undeva în Ohaba. Încărcată cu credinţă şi energie, am pornit într-acolo.

După 10 minute am ajuns în faţa unei pensiuni numită „Moara cu noroc”. Cunoscând nuvela cu acelaşi nume, am avut ceva reţineri în a mă apropia.

Un domn cu părul cărunt se apropie prietenos şi se prezintă ca fiind ghidul nostru pentru următoarele minute. Era chiar proprietarul morii, a patra generaţie de morari care se ocupă de Moara cu apă şi o protejează, aceasta devenind atracţie turistică. Înţeleg cât de importantă este moara din punct de vedere al tradiţiei de familie când gazda mea îmi spune că în 1862, la momentul cooperativizării, bunicul său a refuzat să cedeze moara comuniştilor, preferând să meargă la închisoare. Mai aflu aici că moara păstrează piesele originale, iar pietrele de moară au fost aduse de la Lyon în 1873 şi niciodată înlocuite. Aceste pietre se întreţin cu nişte ciocane speciale în momentul în care rizurile ce macină bobul se tocesc.

 

Foarte interesantă povestea, dar acum aş vrea să văd efectiv cum funcţionează. Intrăm în moară şi văd o adevărată industrie: scripeţi, curele, piatră mobilă, piatră fixă… Morarul ne spune că oamenii încă vin să macine la moara cu apă pentru mecanismul de măcinare ce oferă un produs final inconfundabil, prin faptul că păstrează toţi nutrienţii din materia primă.

După o serie de exemplificări, curiozităţi şi răspunsuri lămuritoare, gazda, om primitor şi bucuros de vizita şi interesul pe care o gaşcă formată majoritar din tineri l-a manifestat pentru proprietatea sa, ne face nişte recomandări pentru continuarea expediţiei noastre. Ne îndrumă către Vulcanul Stins de la Racoş, dar şi către alte locuri despre care spunea că merită văzute. Încântaţi de ceea ce văzusem acolo, eram convinşi că recomandările aveau să fie interesante aşa că am pornit la drum.

După 40 de minute de mers cu maşina, a venit momentul să urcăm la pas spre vulcanul stins în urmă cu 10.000 de ani. Mă aflam în faţa unui peisaj cu adevărat impresionant. Întinderi de rocă roşie şi negricioasă care dădea impresia că în urmă cu scurt timp vulcanul erupsese.

 

Mă aflam în craterul unui vulcan, unde în ciuda faptului că este o zonă ce nu favorizează vegetaţia, pe lângă roci crescuseră plante din cele mai diverse. Vulcanul părea un organism viu. Imensitatea lui, multitudinea de nuanţe ale rocilor şi toate senzaţiile prin care treci descoperind astfel de minunăţii m-au făcut să rămân în contemplare zeci de minute bune. Dacă la Şinca Veche am simţit comuniunea omului cu Dumnezeu, aici am simţit comuniunea omului cu pământul.

 

Pentru că am poposit destul de mult la fiecare obiectiv în parte şi soarele se ascunde în nori, ne întoarcem acasă, urmând să vedem cu următoarea ocazie şi celelalte recomandări făcute de morar. Plecăm spre casă mai bogaţi emoţional şi informaţional. Parafrazând proverbul, m-am convins că, locurile mari, impresionante stau ascunse în sate mici. Nu se lasă uşor descoperite. Vizitaţi cu adevărat România şi vă veţi întoarce relaxaţi, împliniţi şi bogaţi.

  Ana-Maria Oţeleanu
  Studentă An II Masterat Social Media şi Marketing Online
  facebook.com/anka.oteleanu
  instagram.com/ana.maria.oteleanu