Parisul medieval sau despre începuturile urbanismului în Europa
0
Râvnim să vedem Parisul noaptea - oraşul luminilor, visăm să ne trăim iubirile la Paris - oraşul îndrăgostiţilor, am da orice să fim artişti la Paris - oraşul artelor. Parisul cu o mie de feţe şi o mie de stări, de la muzeu în aer liber şi până în vârful Turnului Eiffel, levitând la apusul soarelui pe valurile Senei, Parisul este oraşul fascinaţiei prin excelenţă.
Dar cine oare se mai gândeşte că acest tărâm de basm este de fapt rezultatul unor transformări extraordinare care îşi au originea tocmai în Evul Mediu?! Ei, bine, un conservator şi un profesor de istorie medievală (francezi în spirit şi-n gândire... spirit de conservare, evident) au avut inspirata idee de a organiza o expoziţie prin care au readus la viaţă sufletul intim şi arhitectonic al Parisului medieval.
Expoziţia La demeure médiévale à Paris (Locuinţa pariziană în epoca medievală) revine asupra istoriei arhitecturale a celebrei capitale, dezvăluind atât modalităţile de amenajare primară a oraşului medieval, cât şi capodoperele arhitectonice care au supravieţuit (prea) multor războaie. Aşadar, de această dată vă propun să uităm de lumea din oţel şi sticlă şi să pornim într-o vizită prin Parisul medieval!... pe dale reci, acoperite cu plante aromate... la umbra garguilor cu fălcile-ncleştate.
Arhitectura medievală şi revelaţiile urbanistice
Organizată de Arhivele Naţionale Franceze la palatul-muzeu Soubise (fostul hôtel de Clisson), expoziţia La demeure médiévale à Paris a prilejuit întâlnirea unică între un spaţiu cu autentice origini medievale şi una dintre cele mai fascinante teme din istoria vechiului patrimoniu al capitalei Franţei. Modul în care s-a preschimbat fizionimia acestui oraş emblematic al Occidentului, ne aduce aminte că luminosul Paris a cunoscut şi epoci întunecate, dar a evoluat într-un mod extraordinar: bine conservate, preţioasele planuri urbanistice ne certifică această metamorfoză arhitectonică aflată sub semnul evoluţiei cronologice, metamorfoză pe care încă o mai putem admira sub forma unui patrimoniu pe cât de fragil, pe atât de viu şi încărcat de simboluri.
Divizată în trei părţi, expoziţia reconstituie imaginea Parisului medieval cu ajutorul celor mai vechi hărţi de epocă, a numeroase manuscrise, reconstituiri şi vestigii originale, planuri de contrucţii, desene, cărţi, fotografii, filme şi diverse (chiar rare) piese de mobilier. Scenografia este pe măsura resurselor documentare permiţând o cunoaştere complexă a Parisului medieval, ţinând cont de faptul că, în acea vreme, în lipsa numerelor şi a numelor de stradă, singurele repere de orientare erau elementele topografice uşor de recunoscut precum fântânile, bisericile sau reşedinţele celebre.
Preţioasele hărţi urbanistice ne dezvăluie modul în care era reprezentat oraşul în sursele istorice ale vremii, împreună cu numeroasele machete având puterea de a evoca imaginea locuinţelor medievale, a reşedinţelor elitei pariziene şi chiar a caselor suspendate pe poduri, încadrate atât în spaţiul urban, cât şi cel al cartierelor mărginaşe. Pe scurt, scenografia expoziţiei este în sine un decor monumental, găzduit de unul dintre cele mai importante vestigii medievale din Paris şi, anume palatul Clisson, actualmente cunoscut sub numele Soubise.
Fosta reşedinţă particulară construită în 1380 este situată chiar în centrul Parisului, în prezent mai putând fi admirate ca şi elemente de origine, doar poarta monumentală flancată de două turnuri. Reamenajat de-a lungul timpului de proprietari succesivi, acest edificiu cunoaşte atât o perioadă înfloritoare (mai ales în timpul familiei Soubise), cât şi un moment de decădere în timpul Revoluţiei Franceze, reprezentând în cele din urmă un exemplu unic de arhitectură privată din secolul al XIV-lea. Recăpătându-şi strălucirea de odinioară, palatul Soubise găzduieşte Arhivele Naţionale Franceze care „locuiesc” aici încă din epoca lui Napoleon, iar pentru actuala expoziţie dedicată universului medieval reprezintă cadrul ideal de manifestare.
Curtea interioară a palatului muzeu Soubise
Revenind la importanţa expoziţiei, trebuie subliniat faptul că organizarea ei aduce la lumină chipul unui Paris necunoscut sau poate prea puţin cunoscut. Supusă unui lung şir de modernizări, de-a lungul Evului Mediu, fizionomia Parisului se schimbă, se adaptează şi evoluează în funcţie de numărul de locuitori, dar mai ales datorită progreselor tehnice. Urbanismul clasic moştenit din Antichitate se confruntă acum cu diverse mutaţii sociale, economice şi politice, iar Parisul, altă dată o mică aşezare de pescari, se extinde rapid şi devine nu numai capitala Franţei, ci şi scena unei complicate istorii a dinastiilor care au contribuit din plin la schimbarea imaginii sale. Aşadar, expoziţia La demeure médiévale à Paris permite tocmai (re)descoperirea unor aspecte istorice mai puţin cunoscute, precum şi cunoaşterea patrimoniului (adesea ascuns) a acestui important centru de putere politică şi religioasă a Occidentului medieval.
Locuinţa medievală, centru al vieţii sociale
Expoziţia acordă o atenţie deosebită locuinţei medievale, începând cu cea comună, a omului de rând şi până la marile reşedinţe artistocratice. Astfel, locuinţa pariziană este explorată sub toate formele descriptive şi cu ajutorul tuturor surselor posibile: de la paginile de literatură medievală şi al manuscriselor inluminate, basso reliefuri din lemn şi miniaturi viu colorate, până la cele mai vechi hărţi ale Parisului care descriu sistemul urbanistic al epocii şi documentele de inventar. Iar în acest sens, Arhivele Naţionale Franceze deţin o serie de surse scrise pe baza cărora a fost reconstituită locuinţa medievală atât ca interior, cât şi ca localizare în spaţiul urban.
Se pare că sursele iconografice sunt mult mai numeroase decât cele materiale, raritatea pieselor de mobilier, de exemplu, fiind justificată prin faptul că în Evul Mediu, lemnul era cel mai utilizat material de construcţie. Ecologic dar fragil şi în consecinţă nu foarte durabil, în sensul în care, mare parte din mărturiile materiale ale epocii au pierit în incendii şi dezastre. Lăsând regretele la o parte, trebuie subliniată importanţa istorică a acestor documente preţioase care, alături de mărturiile iconografice, redau atât de frumos imaginea faimoaselor locuinţe medievale văzute chiar prin ochii contemporanilor. Astfel, în secolul XXI, încă putem contempla reprezentări rare ale reşedinţelor regale sau vestigii arheologice, în mare parte sculpturi din piatră, care au înfruntat aproape o mie de ani, nu-ntotdeauna paşnici.
Încăpere pariziană de la sfârşitul Evului Mediu - reconstituire
În Evul Mediu casele erau simple, austere, dar funcţionale şi, cu excepţia castelelor, locuinţele modeste nu aveau decoraţiuni propriu-zise, toate „podoabele” interioare având o utilitate precisă. Aşadar, în timp ce mobilierul din locuinţele celor nevoiaşi se rezuma la câteva obiecte simple (în general o masă, un pat şi câteva scăunele cu trei picioare), pentru cei bogaţi care călătoreau de la o reşedinţă la alta, mobilierul era în primul rând transportabil, elementul de bază fiind cufărul cu decoraţii speciale. Omul medieval este, deci, autorul unui sistem ingenios de fabricare ce a permis multifuncţionalitatea mobilierului, cel mai bun exemplu fiind cufărul care servea drept scaun, pat, masă, iar în bucătărie era utilizat chiar pe post de covată unde se frământa şi se păstra pâinea.
La o simplă observare a stilului de viaţă, se poate spune că, până în epoca Renaşterii, confortul domestic a fost destul de neglijat, colecţia de obiecte casnice rezumându-se la o masă mobilă, câteva scaune de lemn (în principal pentru cei bogaţi, scaunele individuale fiind considerate un lux), paturi şi cufere cu multiple funcţii cotidiene.
La masă strămoşii medievali împărţeau între ei tacâmurile de lemn, farfuriile şi chiar şerveţelele (aceste obiecte nu aveau forma pe care o cunoaştem în prezent), iar pentru servirea mâncărurilor erau utilizate cuţitele şi planşele de lemn[1]. Nu prea se bucurau de confort, dar acordau o atenţie deosebită ambianţei, între două feluri de mâncare asistând la diverse spectacole de divertisment animate de poeţi, muzicieni, chiar şi acrobaţi. O altă curiozitate a confortului medieval este şi protocolul pentru ocuparea scaunelor, protocol care determina cine are dreptul să se aşeze, în funcţie de vârstă, sex şi statut social. Cu timpul obiectele de uz casnic se vor diversifica, iar bunele maniere vor evolua fiind un mod de a ilustra frumuseţea spiritului... În prezent dispunem de o multitudine de astfel de instrumente dar, din lipsă de educaţie, bunele maniere şi-au pierdut sensul, iar frumuseţea sufletului a pălit.
Manuscris pe pergament inluminat descriind conţinutul caselor medievale ale secolului XV
Totuşi, regretele nu îşi au loc în această expoziţie care cuprinde atâtea comori: alături de o colecţie aleasă de cufere (cele mai importante piese din zestrea omului medieval), sunt expuse şi câteva piese rare de mobilier şi obiecte decorative (tapiserii, veselă din lemn) care reconstituie cotidianul domestic medieval. De fapt, organizatorii au reconstituit o întreagă cameră în stil medieval, readucând în contextul epocii mobilierul şi câteva obiecte de uz casnic, descoperite recent: fragmente de veselă, gresie şi diverse accesorii de masă. Austeră ca şi design interior, camera medievală era totuşi locul cel mai confortabil al casei şi cel mai încălzit, fiind spaţiul unde te năşteai, îţi petreceai cea mai mare parte a vieţii sociale şi... închideai ochii pentru eternitate.
Aşa cum spuneam anterior, în timpul Evului Mediu, urbanismul uniform moştenit din Antichitate s-a confruntat cu numeroase mutaţi, ceea ce a influenţat enorm aspectul spaţiului public. Materializarea proiectelor de anvergură va marca durabil imaginea oraşelor moderne prin ierarhizarea şi complexitatea spaţiilor publice, crearea marilor bulevarde şi a construcţiilor impunătoare. De cele mai multe ori, imaginarul colectiv a reţinut aspectele sordide sau pitoreşti, dar noile studii topografice aduc la lumină cunoştinţe dinamice ale urbanismului medieval care a acordat un interes deosebit tehnicilor de construcţie, formelor şi funcţiilor locuinţelor.
De aceea, la final, pot spune că această expoziţie a făcut lumină asupra mai multor mistere. În primul rând ocazia de a vedea cum arăta o locuinţă în epoca medievală, lucru dificil de rezolvat pe cont propriu, deoarece în secolul XXI, cu greu mai găseşti martori de piatră care încă să mai stea în picioare. În plus, multe monumente medievale au avut un destin tragic dispărând sub „auspiciile” planurilor moderne de urbanizare, cu excepţia câtorva reşedinţe private ale căror proprietari au vegheat la perenitatea lor. Şi totuşi, din fericire, în Franţa (şi mai ales la Paris), încă mai putem admira o serie de vestigii supravieţuitoare, datorită faptului că au fost ascunse în subsolul clădirilor sau, pur şi simplu, au fost folosite la fundaţia altor construcţii.
Un alt merit al expoziţiei este faptul că ne readuce aminte un lucru foarte important şi anume: majoritatea vechilor oraşe europene au căpătat formă tocmai în Evul Mediu, complexitatea spaţiilor publice, străzile şi construcţiile înalte, fiind de fapt creaţii ale omului medieval. Parisul, cel mai mare oraş al Occidentului într-o perioadă a Evului Mediu, cu vilele sale burgheze şi nenumăratele reşedinţe particulare, a jucat un rol major în elaborarea unor modele rezidenţiale care au cunoscut o longevitate neaşteptată şi care nu încetează, chiar şi în zilele noastre, să inspire creaţia artistică şi imaginarul arhitectonic.
Rampa sculptată în piatră din secolul XV - colecţia Muzeului Carnavalet
După lungi plimbări prin capitala franceză, îndrăznesc să afirm că Parisul este un laborator perfect pentru a studia evoluţia fenomenului urbanistic în contextul acestei perioade tulburi din istoria lumii. Dincolo de atracţiile turistice, aici istoria are forme palpabile, admirativ de înalte şi admirabil de stilizate. Data viitoare când păşiţi pe tărâmul parizian, respiraţi în alt ritm aerul Parisului, aşezându-vă pe o bancă în grădina celestă a Muzeului dedicat Evului Mediu. Veţi vedea cu alţi ochi imensitatea pariziană, dacă porniţi chiar din locul unde s-au pus printre primele pietre de temelie ale urbanismului european
Şi, ca să nu-mi vărs amarul pe dezastrul urbanistic din România, văzând interesul şi respectul pe care îl poartă francezii pentru fiecare centimetru de piatră din ograda lor, prefer să vă lansez câteva repere culturale în sprijinul unei eventuale continuări a aventurii prin labirintul medieval. Repet, doar câteva repere personale care m-au ajutat să visez cu ochii deschişi... Este vorba despre Jean Mansel, cronicar din secolul al XV-lea şi autor al lucrării Fleur des histoires care conţine o serie de miniaturi elocvente despre spiritul epocii, pictorul Martinus Opifex, un artist interesant datorită faptului că a ilustrat în lucrările sale goticul internaţional, călugărul şi poetul Guillaume de Digulleville, autor al unor manuscrise medievale extrem de preţioase şi, nu în cele din urmă, pictorul Dirk Bouts, cunoscut pentru scenele sale religioase din care (în mod surprinzător) putem admira gesturi timpurii de curtoazie care încep să evolueze cu adevărat în bune manière, de abia în secolul al XVI-lea. Dar asta este o altă discuţie...
[1] Béatrice Fontanel, La vie quotidienne en peinture („Au Moyen Âge, dans les chambres des dames”), pp. 22-25, Editions de la Martinière, 2005
Se încarcă comentariile...
