FOTO Cund - satul „nu mă uita”
0
Drumurile întortocheate duc la locuri simple. Cund, un sat pierdut de lume din judeţul Mureş, oferă o lume pastorală şi ancestrală. Aici viaţa se desfăşoară ca pe vremea bunicilor, iar timpul se scurge diferit. Oamenii locului trăiesc ghidaţi după soare, între fiecare răsărit şi fiecare apus.
Într-o vineri ploioasă, pe la sfârşitul lunii iunie, părăsesc Bucureştiul cu gândul să găsesc două lucruri: linişte şi puţin soare. Le găsesc pe amândouă, în cantităţi suficiente, în satul Cund, nu departe de oraşul medieval Sighişoara, într-un complex de case săseşti. În ceea ce mă priveşte, să călătoresc în Transilvania este mult mai mult decât să păşesc pe urmele lui Dracula. Este o întoarcere către rădăcini şi o bucurie a vieţii trăite aproape de pământul strămoşesc.
Cund poate fi chintesenţa vieţii (la ţară). Aici zgomotul maşinilor este înlocuit de mugetul vacilor şi de ţârâitul greierilor, mirosul noxelor cu cel de bălegar sau iarbă proaspăt cosită, iar priveliştea blocurilor gri cu cea a turmele de oi răvăşite pe dealuri. Viaţa se desfăşoară lent, dar este mult mai profundă. Ritualul său este simplu: creşti copiii, munceşti pământul, hrăneşti animalele. Timpul nu ţi-o ia înainte, ci îţi oferă o măsură fidelă a unei existenţe libere, fără presiunea de a duce o viaţă cât mai încărcată şi plină de semnificaţie.
La Cund, oamenii coexistă paşnic cu natura, săteanul modelează locul, iar pământul este rodnic şi favorabil cu acesta. Un echilibru duios, care ne aminteşte că omul este dator să sfinţească locul şi să-l preţuiască.
Fericirea există
În timp ce stăm tolăniţi la soare, direct pe iarbă, meditez la vorbele lui Orhan Pamuk : „Viaţa este un dar de la Dumnezeu, care se cuvine a fi gustat din plin - o particulă de timp minusculă.” Nu-mi termin bine gândul, că trei copii, doi băieţi şi o fată, trec pe lângă noi val-vârtej, fugărind o minge. Se opresc câţiva metri mai în faţă, se dezbracă şi se aruncă în lacul din apropiere. Deşi soare, afară este destul de răcoare. Vara întârzie să vină. Pe ei însă, nu-i împiedică aceste mici detalii. Dacă e vară, atunci e vreme de scăldat. Se bălăcesc, se joacă printre nuferi, se ascund după trestii. „E caldă apa?”, îi întreb eu. „E caldă dacă înoţi”, îmi răspunde fetiţa în timp ce pletele blonde îi plutesc pe apa verzuie.
Îi lăsăm cu joaca lor şi prindem curaj de a ne comporta şi noi ca nişte copii. Ne căţărăm pe deal, luăm avânt şi urcăm în fugă până în vârf. Ajungem rapid sus şi ne tragem sufletul, admirând în tăcere satul şi orizontul deluros, în timp ce în depărtare se aud mugetele vacilor care vin de la păscut. Dacă aş fi din nou copil probabil nu m-ar mişca cu nimic priveliştea asta, aş alerga după fluturi şi aş încerca să scot greierii din găurile lor. Dar aşa, privirea matură este mai lucidă şi mai conştientă de efemeritatea unei astfel de clipe. Acum, totul se rezumă la păstrare: fotografiez, privesc, imortalizez ceea ce greu pot descrie cuvintele. Fericirea există aşadar, trebuie doar să priveşti în direcţia ei!
Cund văzut de pe dealuri FOTO Corina Fătu
Norii se lasă peste dealuri. Stă să plouă, aşa că ne grăbim către casă. Până ne întoarcem noi, copiii s-au uscat la vânt şi au început să se joace cu mingea. Începe ploaia, iar peisajul capătă şi mai multă prospeţime şi culoare. Pe pietriş stau căzute petale albe şi roşii de trandafir, iar stropii de ploaie le saltă şi le amestecă. Luăm cina pe pridvorul restaurantului, o fostă şură, loc ce-mi aduce aminte de prispa bunicilor din Vrancea, unde în serile ploioase de vară stăteam şi mâncam pere coapte. Cina este compusă din terină de pui acompaniată de salată din propria grădină, supă cremă de ţelină, pui cu sos de miere şi tarhon, iar la desert - sorbet de zmeură. Simţurile îmi sunt răsfăţate şi purtate către cele mai înalte culmi ale beatitudinii. Gust din savoarea locului, ascult ploaia, privesc dealurile înverzite peste care se revarsă lumina roşiatică a soarelui, în timp ce mintea şi sufletul îmi sunt purtate către cea mai fericită perioadă din viaţa mea, copilăria la ţară.
Râsetele copiilor de mai devreme mă trezesc din contemplaţie. Sunt uzi până la piele, dar par mai fericiţi decât vom putea fi noi vreodată. Se strecoară pe poartă aşa cum au venit, în picioarele goale, şi o pornesc la fugă pe uliţă, spre sat. Mă întreb dacă peste ani îşi vor mai aminti de seara asta, aşa cum îmi voi aminti eu de inocenţa şi fericirea lor molipsitoare.
Cină la Valea Verde FOTO Corina Fătu
Floare la ureche
„Ce zi minunată!”, îmi spun a doua zi dimineaţă, stăruind cu privirea la o mâţă fandosită ce se întinde leneşă la soare. Luăm micul dejun pe terasa cu vedere către un deal înverzit, locuit doar de trei cai ce pasc netulburaţi. Chiar şi cel mai mofturos călător s-ar declara mulţumit cu acest mic dejun cu privelişte: ouă Benedict cu trufe culese de pe dealurile din zonă, lapte proaspăt, salată din grădină, dulceţuri făcute în casă, chifle abia scoase din cuptor.
Ne ridicăm cu greu de la masă - între timp pisica, cu lenea ei molipsitoare, s-a întors pe cealaltă parte - şi o pornim la plimbare. O luăm spre pădure cu gândul să facem un ocol înainte de a merge către sat. O femeie ne salută şi ne avertizează glumeţ: „Dacă mai treceţi pe aici, vorbiţi cu câinii”. „Muşcă?”, întreb eu. „Nu muşcă, ăl mare mai muşcă. Da' vorbiţi cu el. Acuma e ocupat, se uită cum taie unghiile la cal”. Câinele „ăl mare”, care aduce mai degrabă a urs, stă pe labele din faţă în mijlocul drumului, privind concentrat cum doi bărbaţi meşteresc pe lângă cal. Întoarce jumătate de cap şi ne priveşte cu suspiciune, dar e suficient încât să ne facă să schimbăm ruta. Ca şi în viaţă, nu ducem lipsă de drumuri; important este să alegem o cale. Îi mai cerem câteva indicaţii femeii, apoi o pornim din nou la drum. În urma noastră se aude slab vocea ei, ca o reconfirmare a căii alese: „Luaţi-o tot înainte, pe lângă păpuşoi. E floare la ureche.” Culeg o floare roşie de mac, mi-o pun după ureche şi o pornesc alene. Peisajul, lipsit de o măreţie ieşită din comun, văduvit de vreo atracţie turistică importantă, are un farmec aparte ce mă face să exclam: „Mi-ar plăcea să trăiesc aici, cu flori în păr, cu vântul în ceafă, cu fluturi să-mi ţină calea ..”
Cund, Transilvania FOTO Corina Fătu
Apoi ajungem în sat. Mă simt ca un intrus cu înfăţişarea mea orăşenească şi cu camera foto la gât. Nimeni nu se sinchiseşte însă de apariţia mea, iar strada este aproape goală. Doar două fetiţe ce ne mai ţin calea şi ne roagă să le facem o poză. Sunt îmbrăcate modest, cu haine fie prea mari, fie prea mici, iar la braţ poartă câte o poşetă cu mărgele de plastic, semn evident al cochetăriei femeieşti înnăscute. Faţa lor contrastează cu neajunsurile materiale evidente. Râd zgomotos şi toată strada răsună a veselie.
Este sâmbătă şi lumea bună se cinsteşte cu o bere la Golden Blitz, bufetul şi distracţia comunităţii. Divertismentul este în esenţă simplu, doar noi îl sofisticăm inutil. Aproape de Golden Blitz se găseşte biserica evanghelică fortificată a satului Cund, construită între secolele 14 -15, cu turnul său finalizat în 1804. Dacă la cârciumă e plin, la biserică e pustiu. E dezolant să observi cum un edificiu măreţ se află într-o stare atât de avansată de deteriorare. Cum bine spune scriitorul portughez José Saramago: „Călătorul se conformează greu cu ideea morţii lucrurilor frumoase. E un mod voalat de a nu se conforma cu moartea tuturor lucrurilor.”
Nu este singurul exemplu de lucru frumos muribund. Printre casele viu colorate (roz, vernil, mov, albastru), cu obloane larg deschise şi flori la ferestre, se strecoară câte o casă părăsită şi dărăpănată. De fiecare dată, ruinele sau casele părăsite îmi trezesc, pe lângă indignare, o stare de melancolie. Îmi lasă impresia unei poveşti nespuse şi uitate, ceva pierdut pentru totdeauna. Pe zidul scorojit al unei case părăsite, într-un sat retras de civilizaţie, descopăr următoarele cuvinte, aproape şterse de vreme: „Nu mă uita, Andu”.
Simt cum aceste cuvinte se extind ca un strigăt disperat al satului Cund, al universului rural, al străbunilor: „nu mă uita”! Există un spaţiu al memoriei, dar şi unul al uitării. Depinde doar de noi către care dintre cele două alegem să purtăm amintirea strămoşilor şi a satului românesc autentic.
Valea Verde, Cund FOTO Corina Fătu
Ponturi
Cum ajungeţi: Dacă alegeţi să mergeţi cu maşina, de la Bucureşti spre Braşov, treceţi de Braşov şi apoi mergeţi spre Sighişoara. După ce treceţi prin Sighişoara, veţi ajunge la un sens giratoriu, din care trebuie să ieşiti pe la a doua ieşire, spre Mediaş/Sibiu. După aproximativ 15 kilometri, faceţi la dreapta spre centrul oraşului Dumbrăveni. De aici urmaţi drumul spre Viişoara, care coteşte brusc la dreapta, cam la 800 de metri după ce ieşiţi din Dumbrăveni. Continuaţi să mergeţi drept, pe drumul nepavat, care nu are niciun semn. După 10 metri pe acest drum, puteţi face fie la dreapta, fie la stânga. Faceţi la stânga şi să continuaţi să mergeţi 8 kilometri pe drumul care şerpuieşte. După ce veţi urca două dealuri şi veţi trece printr-o vale nelocuită, veţi intra în Cund. Drumul de 8 km este superb, şoseaua îngustă trece prin văi, urcă dealuri şi străbate în curbe un colţ minunat de pădure!
Unde vă puteţi caza: La una dintre casele ţărăneşti din sat (Casa Varga, Casa Kartman, Casa Samways, Casa Bierzahn etc) sau într-unul dintre apartamentele de la Valea Verde. Casele au fost renovate, păstrând însă elementele tradiţionale originale, astfel încât s-a realizat o armonie perfectă cu natura.
Ce puteţi face: De regulă, porneşti către astfel de locuri ca să te relaxezi şi să nu faci nimic. Ca alternativă există o mulţime de activităţi în aer liber precum: drumeţii cu sau fără ghid, călărit, tir cu arcul englezesc, vânătoare de trufe, ateliere cu meşteşugari tradiţionali- ţesători, fierari sau tâmplari, plimbări cu bicicleta, seminarii de gătit şi degustări de vinuri, bălăceli în piscină vara, şi, de ce nu, excursii la cetatea medievală Sighişoara, Viscri sau Criţ.
Se încarcă comentariile...
