Bobinare prin Munţii Ţarcu

Două lacuri glaciare pândite de munţii din Retezat  FOTO Călătoriile Junpânului/Răzvan Năstase

Despre zimbri poate vei fi citit prin romanele lui Sadoveanu. Sau i-ai văzut la rezervaţiile de pe lângă Neamţ, Târgovişte ori Haţeg. Sau poate vei fi aflat că de ceva vreme o turmă de 14 exemplare a fost readaptată în sălbăticie şi se străduieşte să supravieţuiască în Munţii Ţarcu.

Care alcătuiesc un „ţarc natural“ mai întins decât Bucegii şi mai sălbatic decât orice ai văzut vreodată. Aici nu-s cabane, nici refugii, traseele marcate se numără pe degetele de la o mână, la fel şi turiştii. Suficiente motive pentru a da şi noi o fugă şi a-ţi povesti ce şi cum.

Pentru a ajunge-n Ţarcu, baza de pornire cea mai bună o constituie staţiunea Poiana Mărului. Până aici, din Bucureşti faci cam 430 de kilometri pe drum cel mai scut. Staţiune e mult spus, doar că n-am găsit altă formulare pentru a defini o adunătură de case de vacanţă, câteva pensiuni, gospodării ale celor de la ocolul silvic, toate fără şcoală, administraţie, biserică, lucruri care-ar defini o aşezare de alt soi, de la sat în sus. Deci, staţiune. Ajungem aici prin august, trecând prin Oţelu Roşu, comuna Măru, depăşim superbul lac de acumulare pe un drum mai feliat decât caşcavalul Delaco şi ajungem într-un loc în care timpul parcă refuză să mai curgă, iar oamenii lipsesc aproape cu desăvârşire.

Poiana Mărului se află la intersecţia a două drumuri forestiere mari, care, atunci când se-ntâlnesc, în dreptul unui schit tare liniştit, primesc şi asfalt. Dintr-o parte, vine apa Şucului, nervoasă ca Bahmu după un nou divorţ, şi trecând prin numeroase cascade. Pieziş se varsă Bistra Mărului, un râu mai domol, cu brusturi imenşi care-i stau de strajă şi care vara, într-o zi toridă, pot servi lejer drept parasolar.

Nu te lua după hărţile care menţionează cabane pe cele două forestiere – Corciova şi Olteana – n-ai să găseşti piatră pe piatră. Iată aici un extras dintr-o hartă adusă la zi.

Pentru cine vrea trai la cort, recomand forestierul de pe Şucu. Nu e nevoie să înaintezi prea tare, cel mult un kilometru, şi dai de locuri tocmai bune pe partea stângă a drumului. Ba chiar există şi ape curgătoare firave (pe care mai multe localnice care vedeau de vaci le-au numit „părăuţe“) ori animale de companie benigne, printre care un şarpe de apă pe care l-am şi îndrăgit, dându-i ad-hoc numele de Şerbănel, spre oroarea nevestei. Plus o muşama. Dacă n-ai în plan vreo nuntă la care s-o dansezi, o poţi pune pe foc, seara, afumând galaxia Andomeda.

Din zona Poiana Mărului poţi face ture lungi în 3-4 direcţii. Spre Bloju, prin Bistra, spre Baicu, peste Nedeia, spre Muntele Mic, pe la Piatra Scorilei, sau spre Ţarcu, din Şaua Jigoriei.

Cea dintâi posibilitate ar fi să ajungi în Şaua Jigoriei (pe care, oameni răi cum suntem, am numit-o Şaua Jigodiei) şi de aici să urci spre Vârful Ţarcu. În Şaua Jigoriei se poate ajunge fie cu maşina, dacă nu te temi că-ţi sare smalţul când scrâşneşti din dinţi din pricina încrucişărilor de punţi ale drumului, fie pe jos, dacă ai 4-5 ore-n plus şi n-ai idee ce să faci cu ele. Eu am scrâşnit, am condus, m-am luat după un nene venit la cules de ciuperci care m-a ghidat pe drumul cel bun, fiindcă forestierul se întâlneşte cu multe altele secundare, şi-am ajuns în vreo 50 de minute de stres în şa, unde soseşte şi asfaltul DJ 608A, din Borlova spre Muntele Mic.

Din Şaua Jigoriei te desparţi de maşină şi o apuci spre Cuntu, pe un drum destul de uşor de o oră şi jumătate, dar care trece pe lângă iazuri din care se adapă animale sălbatice.

Apoi se traversează păduri dese şi oferă perspective minunate spre zona Cernei. După care, într-un final zăreşti Cuntu.

La Cuntu ai de văzut aşa: 1. un lac minunat, în spatele căruia stă pitită o cabană splendidă (Prietenii Munţilor), cu acoperiş ţuguiat, despre care nu am habar dacă mai e sau nu în circuitul turistic.

Şi 2. o staţie meteo foarte mare, de care răspunde un meteorolog tânăr, pletos, destoinic. Sau cel puţin aşa a fost cazul când am dat noi pe-acolo de Călin, un om energic şi un pic rezervat (e şi normal, pe munte, nu ştii cine are toate doagele pe inventar şi cine nu). Particularitatea la Călin e că posedă în lexic un verb aparte: a bobina. Intrăm în vorbă cu el, mai de turişti, mai de localnici, mai de drumuri. De vreme nu pomenim nimic, că oricum ştie tot. Şi-aflăm că oile bobinează la pajiştea alpină, că afinarii bobinează la tufe şi-i dau şi lui o mică atenţie că i-a lăsat în pace, că drumul dinspre Poiana Mărului bobinează în serpentine. Îmi place aşa de tare verbul acesta încât îmi vine să-mi iau acasă o bobină, doar pentru mine. Şi să-mi pun nevasta să-şi facă părul bob. Şi să mă uit la Twin Peaks, fiindcă ştiţi cum se cheamă spiritul malefic de acolo.

La Călin în vizită e soţia unui prieten care stă liniştită pe un buştean de lemn, privind la vale, în depărtare, cu micuţul în braţe. Recunosc, imaginea asta m-a liniştit atât de mult încât şi acum, când mă apasă vreo prostie fără noimă, îmi imaginez locul acela însorit, cu vânt şi răcoare, şi femeia stând liniştită pe un buştean cu un prunc în braţe, scrutând zarea. Dacă nici aici nu întrevezi fericirea înseamnă că ori eşti orb de-a binelea, ori ai sufletul cât o sămânţă de in.

De la Cuntu spre Ţarcu banda roşie te conduce fără greş. Ai face bine să te aprovizionezi cu apă de la izvorul de-aici, din spatele staţiei meteu. Urmează un urcuş destul de dificil, de vreo oră, timp în care scoţi limba şi te împiedici de toate cataroaiele împrăştiate prin preajmă de Paleolitic.

Dar răsplata e pe măsură, fiindcă fiecare pas îţi deschide orizontul şi cerul e tot mai greu de cuprins pe retină. Pe la altitudinea de 1800 de metri ajungi la o răspântie. Înainte şi uşor la dreapta e ceea ce eu am numit drumul momâilor, o cale de acces directă spre vârful Ţarcu, peste muchie. În stânga însă ne tentează traseul prin căldările glaciare, marcat tot cu bandă roşie. Aşa că hotărâm să urcăm prin căldare, şi să coborâm pe muchie, într-o buclă.

Căldarea reprezintă, de fapt, obârşia văii Şucului.

Se văd stâne, se aud ciobani care se conversează în dialectul lor ciudat cu mioarele, depăşim izvoare pe curbă de nivel, şi ajungem printre lespezi. Când să urcăm spre Şaua Plaiului, ne dăm seama că în dreapta ar trebui să regăsim micul lac glaciar al Ţarcului. Iar alerg ca bezmeticul după cai verzi pe pereţi glaciari, iar îmi iau bombăneală casnică de la nevastă că-s obsedat de toate băltoacele inofensive. Dar lacul e acolo, mic şi senin, şi n-am cum să nu-i fac câteva poze, deşi recunosc, din creastă se vede mult mai bine.

Până în şa urcuşul e ceva mai aspru, dar fără să pună probleme tehnice de vreun fel. Ajunşi aici, mai avem de trecut un vârf extrem de bont, Bodea, după care sosim într-o şa mai largă, aproape de vârful Ţarcu, şi cu ochii zgâiţi cât cepele nedegerate la masivele Retezat şi Godeanu.

Retezatul spune o poveste cu pietre multe şi culmi aspre. Godeanul, în schimb, pare mai omenos, ierbos, misterios, nu-i de mirare că-l venerau dacii şi că-i masivul cel mai izolat şi mai puţin bătut din toţi munţii noştri.

Nu zăbovim mult pe vârf, fiindcă vântul e tare. Rugăm un cioban să ne facă o poză de grup în care bagă capul şi unul dintre patrupedele sale, dăm ceva telefoane acasă, după care o luăm la vale pe coamă.

La staţia meteo nu zărim pe nimeni, aşa că ne grăbim în jos, încheindu-ne gecile de goretex cât mai bine, în calea vântului hain.

Ai biliv ai chen flai? Vezi să nu. Cam flai uit mi? Sinatra, n-ai văzut ce-nseamnă să te bată alizeul în Ţarcu. Ceva mai sus de Cuntu trecem pe inventarul stomacului nişte sandviciuri cu cârnăciori în vid, pe lângă staţia meteo trecem fluierând, îl revedem pe Călin care vine pe bicicletă cu provizii, iar la maşină ajungem în jur de opt, cu soarele aproape de apus, înroşind în jur totul ca într-un film de Tarantino. Forestierul spre tabără se scurge alert, în ritmul comentariului lui Ilie Dobre la un meci din preliminarii al Stelei în care orice secvenţă a meciului pare o fază iminentă de gol.

A doua excursie importantă pe care o poţi face dinspre Poiana Mărului e înspre Muntele Bloju, un masiv secundar al Ţarcului pe care-l poţi aborda cel mai bine din Şaua Iepii. Doar că până-n Şaua Iepii e drum lung, în mare parte forestier, păzit de o barieră. După o primă zi în care-am testat la pas forestierul şi brusturii aferenţi, a urmat cea în care urma să ne luăm inima-n dinţi şi cauciucurile la spinare şi să înaintăm rutier cât mai mult. Întrebăm la păstrăvărie de cheia de la barieră, suntem rugaţi să vorbim la o casă alăturată. Întrebăm la casa alăturată, suntem trimişi la ocolul silvic. Chestionăm ocolul silvic, suntem redirecţionaţi către gospodăria lui nea Gogu şi tanti Eva.

Aşa că a doua zi, în zori, pe la 7 şi ceva trecute fix, eu şi amicul nostru Toni ajungem la poarta lui nea Gogu silvicultoru’, punem o gură-n sus şi-ncepem să-i strigăm numele din toţi plămânii, traheea, bronhiolele. Trece un minut. Nimic. Trec două minute, răguşim. Trec trei minute, ne trec sudorile. Pe la al cincilea minut de strigăte disperate ne hotărâm să deschidem poarta şi să facem câţiva paşi prin curtea ierboasă a omului. Moment în care, din buruieni, din frunze, din verdeaţă, din mama mă-sii de câine tembel, răsare o mândreţe de potaie care se repede fix unde-i voinicului mai greu. Voinicul eram eu şi, într-o fracţiune de secundă, mi-a trecut prin faţa ochilor perspectiva unei vieţi de eunuc. Am întrezărit aliniaţi frumos toţi copiii mei nenăscuţi, am trăit oarecum durerea unei muşcături aprige coloşa, după care i-am mulţumit prietenului meu că a avut prezenţa de spirit să-mi apere zonele ruşinoase de botul flămând al câinelui cu o umbrelă. După ce momentul critic a trecut, jivina a început să latre şi să bată-n retragere, noi ne-am regrupat, iar din casă a ieşit vesel Nea Gogu însuşi, chemându-şi patrupedul îndărăt.

Acum că aveam şi drumul larg deschis şi pantalonii neatinşi (poate doar un pic udaţi de sperietură), m-am urcat la volan şi am mers aproape 14 kilometri. Forestierul e bun, admirabil chiar, mai puţin o trecere peste albia unui râu unde trebuie să te-ncumeţi peste un pod improvizat, cu două bârne groase pe care e nevoie să le-ncaleci la fix cu roţile. Forestierul se-ncheie cu un loc ceva mai larg, sub o defrişare tristă, doar că poteca noastră continuă vizibil (deşi nemarcat) printr-o pădure care a scăpat deocamdată de furia drujbelor.

După aproape o oră prin pădure în care rememorez atacul câinelui asupra zonelor mele mediene şi trecerea delicată cu roţile fix peste buşteni, ieşim la gol alpin în apropierea unei stâne. Oile par plecate să savureze un hamburger de păşune, aşa că ne ia în primire doar un câine solitar, anemic, care sigur suferă de traheită, sau va suferi, la cât a behăit după noi. Ne angajăm în traversarea versantului stâng în sensul de urcare, printre fel şi fel de plante şi smocuri de iarbă care-ţi fac piciorul să joace bezmetic în toate direcţiile. Mai nasol e că nu avem o potecă limpede, mergem la ghici. Şi mai nasol e că-n spatele ghici-ului poate sta o viperă de toată frumuseţea, fiindcă vedem câteva exemplare micuţe, cu V-ul pregnant pe cocoaşă.

Din şa, ne-am propus să urcăm în stânga, spre masivul Bloju, pe o potecă nemarcată, dar aparent destul de clară. Spun aparent, fiindcă jnepenii se gândesc că-şi pot domoli plictisul cu noi şi pun de-un piticuşul bizar. Noi încercăm să dibuim drumul, ei îl ascund. Noi vrem să ne strecurăm pe dreapta, pe deasupra unor căldări glaciare, ei ne scot în buza hăului. Şi tot aşa. Cu greu ţinem direcţia matematic, mergem la aderenţă şi la ruperea bocancilor şi-ntr-un final ajungem pe vârful Custurii, zis şi Netiş, de unde Retezatul se vede pur şi simplu magnific: un vârf uriaş şi pietros, tăiat la fix de o katană imaginară.

Zărim şi lacul Netişului, întins şi nu foarte adânc, spre care coboară o turmă de oi.

Una singură zace-n iarbă, lăsată în urmă. O clipă ne străbate impulsul „de a trece babe strada cu forţa“, în cazul de faţă baba fiind oaia bolundă, dar din fericire ne abţinem de la a face fapte bune nesolicitate. Asta fiindcă aflăm peste câteva minute de la cioban că oaia cu pricina a fost „ciupită din dos“ de o viperă. Omul îi făcuse vaccin, dar nu era sigur dacă scapă. Informaţia preţioasă aici e însă alta: dacă eşti muşcat, ai mai mari şanse să găseşti ser antiviperin la o stână din apropiere decât într-un spital judeţean!

Încercăm să facem cât mai mult conversaţie cu baciul, aşa că-ntrebăm dacă vine multă lume pe-aici.
— Da vine, cum nu, vine multă lume. Şi-acum trei zile am văzut oameni, ceva slovaci pe motorete.

Ne vedem de drum. Cărarea coboară, urcă, şerpuieşte, menţinându-se constant la peste 2100 de metri altitudine. Depăşim Vârful Bloju, marcat cu o cruce improvizată din lemn, vârful Pietrii (2192m), şi-n cele din urmă ajungem pe Bistra, deasupra a două lacuri glaciare de poveste.

Două scoici de iarbă şi piatră în care stau cuibărite apele cine ştie cărui gheţar excentric, care n-a vrut să-şi facă veacul prin Retezat, ca tot poporul, şi s-a adăpostit aici.

E linişte. Vântul nu mai bate, nu se aude nici măcar curentul aripilor unei libelule, doar poate uşoara noastră gâfâială şi uluire. Nu ne e clar dacă am nimerit într-un loc de pe pământ sau dacă nu cumva am dat de Grădina Raiului. Nu de alta, dar şerpi, Slavă Domnului, chiar se găsesc pe-aici.

Textul a fost „cocoţat“ şi pe călătoriile-jupânului.ro, unde te invit să descoperi România prin vorbe şi imagini atent alese.