Dormise în patul de sub ea şi, până o luase somnul, avusese de luptat cu presiunea tavanului coşcovit şi cu horcăiala mizerabilă a blondului, altminteri un păpuşel de revistă. „În mod sigur băiatul ăsta se întreabă de ce e singur. Şi tot în mod sigur n-are niciun răspuns rezonabil, din punctul lui de vedere.” Mioki trase cu hotărâre fermoarul de la sacul de dormit, îl înfăşură strâns şi îl vârî între elasticele de pe capacul rucsacului. Abia aştepta să plece din încăperea asta deprimantă, zugrăvită în vişiniu şi verde închis.

A părăsit singură orăşelul cochet, unde seara trecută văzuse bătrânei stând pe scaun, în faţa uşii, şi privind trecătorii. Străzile erau pavate frumos, balcoanele împodobite cu flori şi mica piaţetă centrală ţinea în sânul ei o turlă de clopotniţă. Se mai uită o dată în urmă, ca să ţină minte bine locul. Totul aici era atât de diferit de Japonia. Bisericile în stradă, nu ca templele ei din Kyoto, pitite într-o mare de verdeaţă, pe culmi de munte, casele ca nişte guri deschise, fără intimitate, unele coşcovite şi vechi, oamenii zgomotoşi şi calzi, complet lipsiţi de politeţe, străzile cu dale vechi de piatră, deosebit de asfaltul japonez, turnat perfect. Doar florile erau la fel. Jardinierele o duceau drept spre casă, unde găseai grădini în cănuţe de tablă, aşezate în faţa uşii.

Drumul se întorcea puţin spre podul traversat aseară, apoi se afunda într-un stufăriş des şi, în cele din urmă, într-o pădure subţire, care s-a îndesit tot mai mult, până a ajuns o încâlceală de tufe aspre. Începu din nou urcuşul, şi Mioki strânse din dinţi, ca să-l înfrunte iar. Nu mai spera să dea de drum drept, înţelesese că o să tot urce şi coboare în frânturi de deal şi vale. Se gândi la Tatiana şi David – oare ce-or face, o să-i mai întâlnească vreodată? Apoi îi alungă din minte, fiindcă azi nu avea prea mult timp cu ea însăşi – doar 15 kilometri până în Pamplona, primul oraş mare de pe Camino. Abia aştepta să-l vadă, aşa că s-a cufundat în gânduri, ca să-i treacă timpul mai repede.

Cel mai mult o preocupa misiunea. Şi-a amintit de maestru şi de învăţăturile lui: „Ţine minte, Mioki, nu trebuie să intervii în niciun fel în cursul evenimentelor. Asta ne-ar altera concluziile. Trebuie să observi, să taci şi să bagi la cap, abia apoi să acţionezi. Trebuie să fii foarte precisă, ca un bisturiu de chirurg. Milimetric.” Asta ştia şi Mioki. Dar cum o s-o facă, habar n-avea. Cum să fii precis cu emoţiile oamenilor, cum să ştii când trebuie să acţionezi, era acelaşi lucru cu încercarea de a fotografia soarele când se vede doar cât un vârf de ac, la răsărit. Ţi se pare că ţi-a ieşit şi după aia, când te uiţi la poză, vârful de ac este de de fapt un vârf de lingură… Mioki se simţi dezarmată. Rucsacul îi atârna în spate în fiecare zi tot mai greu. Se întreba dacă toţi creştinii ăştia de pe drum simţeau la fel greutatea şi durerile din picioare, sau poate îi ajuta credinţa lor. Ea, japoneză, se oprea în faţa bisericilor şi se închina după pricepere, cu palmele împreunate în dreptul pieptului, înclinându-se adânc. Ei nici nu se opreau, cei mai mulţi. Câţiva îşi încetineau pasul şi admirau din mers construcţia în sine, foarte-foarte puţini se opreau şi intrau, poate câţiva îşi făceau şi-o cruce în uşa bisericii. Lui Mioki îi era destul de greu să le priceapă credinţa, pe care şi-o apărau cu înverşunare la o adică, dar pentru care nu dădeau niciun semn altminteri. În timp ce la ea era exact pe dos.

Dădu din umeri şi se întoarse la maestru. Şi-l amintea limpede: ţeasta lui rasă, hainele cenuşii, cu brâu lat, alb, mânecile largi ale kimonoului de călugăr şi faţa neclintită în bucurie sau supărare. „Oare chiar se bucură sau se supără vreodată?” se întrebă ea. Niciodată nu se gândise la maestru ca la un om. Acum îl vedea astfel, poate din cauza depărtării sau a drumului. „Camino mă schimbă. În fiecare zi, în fiecare noapte.” Gândul ăsta o speria îngrozitor, fiindcă era o transformare invizibilă, abia perceptibilă, căreia nu i se putea opune. O îngrijora faptul că schimbarea îi poate afecta misiunea. Nu mai era ea, zilnic descoperea o altă persoană crescând într-un cocon de mătase aurie, transparentă. Cumva, Mioki simţea că fiinţa asta se pregăteşte s-o înlocuiască şi nici ea nu-şi dădea seama dacă vrea sau nu să-i distrugă coconul – şi dacă o poate face. O simţea, materializată ca un abur uşor suprapus peste făptura ei de muşchi şi oase, dar perceptibil, aşa cum simţi că ţi se încreţeşte carnea când te bate un vânt rece şi uscat de toamnă. Era acolo şi era de neoprit.

Mioki se uită în zare. Drumul se întinsese pe nesimţite şi se zăreau, departe, periferiile Pamplonei. Trecuse prin sătucuri şi aşezări legate una de cealaltă, iar acum o întâmpina oraşul, cu străzile lui asfaltate şi drepte şi cu umilele cartiere mărginaşe, în care ţiganii îşi omorau vremea în faţa unor blocuri jerpelite şi murdare. Japoneza înaintă un pic cu teamă, dar cu gândurile ferme în mintea ei, cu privirea dreaptă, spre înainte. Simţea ochii ţiganilor asupra sa, dar se ştia ciudăţenie. Chipul asiatic şi trăsăturile alungite o făceau o raritate printre oamenii ăştia obişnuiţi cu pelerinii, dar nu cu unii ca ea.

Treptat, peisajul s-a schimbat şi Pamplona i-a răsărit înainte cu partea ei frumoasă. Nu făcuse decât 15 kilometri astăzi, aşa că era odihnită şi rucsacul parcă se eliberase de greutate. În câteva minute, în faţa ochilor i-a răsărit un parc plin de verdeaţă. Undeva, în stânga lui, se iţea o clădire uriaşă, din vârful căreia pornea un funicular, care ducea în centrul oraşului. Mioki a văzut indicatorul spre un albergue municipal şi a pornit într-acolo. L-a descoperit pe malul unui râuleţ, pe o străduţă liniştită şi aproape pustie, vizavi de parc. A intrat şi a găsit tot ce avea nevoie: gazdele, doi bătrânei simpatici, un loc primitor, băi curate, dormitoare separate pentru bărbaţi şi femei şi o grădiniţă modestă, cu iarbă, chiar lângă râu. A zâmbit fericită şi i s-a părut că viaţa e frumoasă. Şi-a lăsat rucsacul la uşă şi a ieşit în prag. Soarele de amiază o bătea direct în faţă. A închis ochii şi a rămas aşa, în lumina lui, minute întregi. Pe lângă ea treceau pelerini, aproape fără să o atingă, strecurându-se încet pe uşa strâmtă. Mioki îi simţea şi-i iubea pentru că-i protejează clipa, pentru că o înţeleg şi pentru că le pasă de ea.

Şi atunci a priceput că fiinţa din cocon este cheia şi că va deveni tot mai puternică, în fiecare zi, dincolo de controlul ei sau al maestrului. Iar coconul strălucea auriu, suprapus peste trupul ei de carne, în lumina crudă a soarelui.

Drumul între Larasoana şi Pamplona a fost îngrozitor. Am parcurs şase-şapte localităţi fără să bag măcar de seamă, căci nu-mi doream decât să ajung. Am trecut printre lanuri de floarea-soarelui, pe drumuri mărginite de plopi subţiri şi înalţi, sub a căror puţină umbră m-am oprit din doi în doi kilometri, ca să-mi oblojesc picioarele. În ziua aia mă dureau cumplit tălpile, aveam răni urâte făcute de băşici, care mă usturau ca nişte arsuri. Ţin minte că la un moment dat m-a depăşit, vioaie, Ikebana. Nu mi-am dat seama că-i ea până n-am văzut în faţă rucsacul roşu-strălucitor şi trupul micuţ, vânjos, îmbrăcat în negru, ca de obicei. Eram hotărâtă să mă ţin de ea, dar prea rănită ca să reuşesc. Aşa că m-am resemnat s-o urmăresc cu privirea până când a dispărut în zare, şi să sper că va înnopta în Pamplona, ca să nu mi-o ia prea mult înainte şi să n-o mai prind niciodată.

După-amiaza a trecut foarte frumos. Am bătut străzile oraşului, încălţată în şlapi, singurii pe care mai puteam să-i pun în picioare. M-am oprit în piaţeta din faţa catedralei, unde am mâncat bunătăţi, am băut o minunată cafea cu lapte şi un suc rece de portocale, am cumpărat patru unguente speciale pentru băşici, plasturi de cinci feluri, şosete speciale cu perniţe protectoare şi ochelari de soare, în locul celor pierduţi. Am căscat gura, am mers pe drumul taurilor înfuriaţi, marcaţi cu indicator cu taur roşu J. Am stat pe zidurile de piatră ale cetăţii, zgâindu-mă în zare, până departe. Am visat aiurea prăbuşită pe o bancă, până m-am plictisit.

Apoi m-am întors la pensiune şi acolo am văzut-o. Stătea pe iarbă, cu faţa în sus şi cu ochii închişi, poate că dormea. Mi s-a părut că spune ceva, dădea mărunt din buze, dar nu scotea niciun sunet. Am privit-o o vreme, încercând să înţeleg de ce mă fascinează această japoneză măruntă, pe care ceilalţi nici nu păreau s-o observe, şi am încercat să-mi amintesc numele ei. În cele din urmă, mi-a revenit în minte: Mioki. Am vrut s-o strig, dar m-am răzgândit – cum i-aş fi explicat de unde-o ştiu, fără să par o urmăritoare ciudată?

Şi deodată, privind-o, am văzut cum peste ea trece un nor auriu de aer subţire, un abur de forma fiinţei ei, adăstând la un metru deasupra-i. Mioki şi Ikebana, două făpturi, intraseră în mintea mea.