La opt şi jumătate, cimitirul pare un târg. Nu e zi de târg, e sărbătoare cu roşu în calendar. Dacă am fi ajuns mai devreme poate că preotul ne-ar fi citit deja şi acum aş fi fost la „tanti Riţa“, la un rachiu cu colonelul. Acolo-i locul bărbaţilor, la crâşmă... Femeile se agită în jurul mormintelor. Numai băbăciuni, Doamne iartă-mă! Băbuţele satului şi copiii, mulţi nepoţi „luaţi cu arcanul“. Miroase a tămâie în arşiţa care se pregăteşte să cadă peste zi. Ocolesc două căruţe şi un tractor... (Cum, dracu’, a ajuns tractorul ăsta în cimitir?) Mă trag la umbra unui arbust. Soacră-mea se duce să facă rost de-un chibrit, n-are cu ce să aprindă candela şi lumânările, asta e o mare dramă!

Agitaţia în cimitir e mai mare ca la mall. O să ne prindă prânzul aici, tot aştepând preotul. A pornit din deal către vale. Citeşte la fiecare mormânt la care cei vii sunt pregătiţi să-şi pomenească morţii. Procedura asta, din deal în vale, mi se pare nedreaptă. Trebuia să se facă o programare cu o zi înainte. Ca la stomatolog. Cine are de pomenit să se înscrie la preot şi acesta să-i fixeze o oră şi să-i dea un bon de ordine. Altfel, aştept să-mi vină rândul aici, în vale. Ce vină au morţii ăştia că şi-au găsit locurile în valea cimitirului? Sau să se citească în funcţie de anul morţii. Cei care s-au prăpădit mai recent să fie pomeniţi în faţa celor care s-au prăpădit în secolul trecut. Să fie ordine, dom’le!... Şi dacă preotului i se face rău, pentru că nu-i uşor să alerge în sutană de la un mormânt la altul şi să cânte „veeeeşnica pomenireeee, veeeeşnica pomenireeee...“? Nici măcar nu putem să chemăm Salvarea pentru că nu este semnal la mobil aici, pe deal. Ar rămâne băbuţele puternic frustrate. Doamne, iartă-mă!, în loc să mă gândesc la morţii mei, pe care i-a scris soacră-mea pe o bucată de hârtie...

La opt şi jumătate, cimitirul pare un târg. Nu e zi de târg, e sărbătoare cu roşu în calendar.

Mă dor picioarele şi-mi vine să mă sprijin de gărduţul mormântului din apropiere. E cam ruginit, s-ar prinde rugina de pantaloni, dar nu se cade să stau aşa, rezemat, ca la crâşmă! Citesc pe cruce: Maria Carp, 1909 – 1988. Lângă ea: Costel Carp, 1901 – 1985. Nu e niciun om viu care să le facă pomenirea. Morţii ăştia n-au prins Revoluţia. Nici telefoane mobile şi nici supermarketuri. Au prins, în schimb, două războaie. O grămadă de morţi. Câţi au apucat să fie pomeniţi? Blestemetele războaie! Dacă s-ar fi apucat preoţii să citească la fiecare mort în războaiele astea, din deal în vale, zi şi noapte, pomenirea nu s-ar fi terminat nici în ziua de azi, zi de pace, cu roşu în calendar.

Preotul ştie rânduiala, din deal în vale. La toţi ne va veni rândul. O văd pe soacră-mea că-mi face semn din mână, victorioasă, a găsit chibrit. Mă duc să aprind lumânările, să-mi aştept rândul. Apoi, la crâşmă, colonelul îmi va ţine rândul. „Să trăiţi şi să-i pomeniţi!“ – zice preotul foarte aproape.