Ultimul apel

Abia ajunsesem acasă. Îmi era foame. Am încălzit la microunde tocana de cartofi. Atunci a sunat telefonul. Am văzut numele tău pe display şi am răspuns nerăbdător: „Ai citit ultimul număr din Dilema Veche?“.

În locul vocii tale am auzit o voce de bărbat: „Bună seara, domnule Barbu!“. Am crezut că este o greşeală. Vocea s-a prezentat: era fiul tău. Mi-a spus că ai murit.

Şi atunci am simţit că sufletul meu a crăpat din nou. Aşa cum a crăpat şi când s-au dus şi ceilalţi morţi ai mei. Morţi de cancer.

M-am uitat din nou la ecranul telefonului. Acolo scria numele tău, înregistrat în memoria telefonului meu, şi în difuzor se auzea vocea îndurerată a fiului tău. Nu era nicio greşeală. Până la urmă cancerul te-a doborât. Eu credeam (naiv) că l-ai învins. Definitiv. Pentru că trăiai senină, cu vitalitate, cu ironie şi foarte legată de această viaţă. Dar toate astea n-au contat ca să-l învingi.

Până la urmă cancerul te-a doborât. Eu credeam (naiv) că l-ai învins. Definitiv.

M-am gândit atunci că niciodată n-am să mai învăţ regulile snookerului. Tu mi le-ai explicat la telefon, cât ai putut, pentru că le-ai învăţat uitându-te la turneele transmise de Eurosport. Şi eu m-am uitat la campionatului mondial câştigat de Bingham, dar m-am uitat ca mâţa la calendar. Mă gândesc acum că a fost ultimul tău campionat mondial. N-ai să-l mai vezi jucând pe favoritul tău, O’Sullivan. El va juca în România, culmea!, două meciuri demonstrative cu Bingham. Dar nu mă vor interesa aceste meciuri. De când fiul tău m-a sunat, nu mai pot să mă uit nici măcar la un promo de snooker pe Eurosport. Nu mai vreau să învăţ logica snookerului. Cancerul n-are nicio logică.   

Să-ţi mai spun că de câte ori trec prin Cişmigiu, există un loc care îmi aminteşte de tine. Acolo, în acel loc, am vorbit ultima dată la telefon. Am uitat ce-am vorbit. Sigur am vorbit despre o carte, un film, oameni, despre lucruri. Dar tu mi-ai ascuns cât de rău te simţeai, sigur mi-ai ascuns! Nu ştiu cum, dar toţi oamenii care au murit de cancer în viaţa mea au avut decenţa să nu-mi spună cât de greu le este şi cât de rău se simt. Au ştiut să-mi ascundă cât de mult suferă. În schimb, au încercat să-şi arate bucuria pentru că vorbesc cu mine, de parcă eu aş fi fost certitudinea că ei trăiesc. Au vorbit aşa, cu bucurie, până când Dumnezeu i-a luat de pe pământ. Dar eu n-am ştiut să vorbesc cu ei.

Fiul tău mi-a spus că trebuie să închidă convorbirea. Ne-am luat rămas bun cu gândul la sufletul tău. Am închis ultimul apel pe numele tău. În bucătărie a intrat fiica mea. Şi ei îi era foame. S-a aşezat la masă. Trebuia să-i spun că ai murit. Că n-ai să mai vii niciodată s-o vezi. Că tu ai fost cea mai bună bonă pe care a avut-o. Undeva, în sufletul ei, s-a cuibărit şi căldura sufletului tău, pe care i-ai împărtăşit-o un an de zile, cât ai avut puterea să ai grijă de fata mea, s-o iei de la şcoală în fiecare zi, s-o aduci acasă şi să-i pui de mâncare în farfurie, s-o veghezi cum citeşte cu voce tare din „Vrăjitorul din Oz“... I-am pus în farfurie nişte tocană şi am tăiat pâinea.