Se poartă snobismul

Se poartă snobismul

Cel mai des întâlnită formă de snobism este cea socială, de etalare a bunurilor costisitoare pe care le deţii FOTO: SHUTTERSTOCK

Ce îi face pe unii să cumpere telefoane mobile de mii de euro? Dar laptopuri cu carcase acoperite cu cristale Swarovski? Cumpărătorii invocă „preocuparea pentru estetică“. Psihologii şi sociologii vorbesc despre „inadecvare“ şi „apariţii ostentative“. Mai pe scurt, snobism

Ştiri pe aceeaşi temă

N-a durat mult până să-mi răspundă. După vreo oră şi jumătate, am primit pe e-mail următorul răspuns de la el: „Eu am un astfel de telefon, sunt foarte mulţumit de el. Nu se pune problema dacă bucăţica de piele de pe spate, împreună cu ecranul de saphir şi puţinul titan din carcasă, însumate, merită această sumă. E un brand exclusivist, denotă o anumită preocupare pentru estetică atunci când îl posezi, în ciuda unui I-phone ( e adevarat, de 8 ori mai ieftin... dar sunt sigur că unii din cei vreo 50.000 de posesori de I-phone îşi permiteau şi un Vertu, dacă nu acest model, unul mai ieftin, cam pe la 5.500 euro, gen Vertu Ascent Ti…) E doar părerea mea ( în calitatea de posesor al lui).“ (n.r. – am păstrat ortografia originală a textului primit).

Expeditorul acestui mesaj era un vânzător de pe unul dintre cele mai importante şi vizualizate site-uri comerciale din România. Produsul pe care încerca să-l dea mai departe, motivând că „nu mai are nevoie de el“, era un telefon Vertu. Preţul cerut: 17.000 de lei. La două zile de la mica noastră conversaţie, produsul fusese vândut. Adică, cineva dăduse ceva mai mult de 3.800 de euro pentru un telefon mobil la mâna a doua.

Bijuteria-telefon

Vertu nu este un brand ca toate celelalte. Nu încearcă să-ţi descrie nu ştiu câte caracteristici tehnice ale telefonului care să poată justifica un astfel de preţ indecent. Nu, de fapt, aparatul respectiv este cu mult sub standardele tehnice venite din zona concurenţei.

Are un meniu destul de simplu, este lipsit de deja celebrul ecran tactil şi nici camera video nu este ceva ieşit din comun. În schimb, Vertu compensează prin design. Are pietre preţioase în ecran, piele cusută manual şi carcasă de titan polisat. Este o bijuterie cu anexe tehnice, un fel de broşă cu antenă pentru semnal mobil.

La sfârşitul anilor 1970, sociologul şi filozoful francez Jean Baudrillard anunţa sosirea unei epoci în care însuşi conceptul de „obiect“ se va schimba. Acel ceva, folosit pentru utilitatea sa, va îmbrăca alte forme, spunea Baudrillard, va deveni o imitaţie a adevăratului său scop, în acest caz, cel al unui aparat folosit pentru a da şi a primi apeluri de la ceilalţi.

Teoriile lui Baudrillard au scindat viaţa intelectuală a acelui moment. Unii i-au dat dreptate sau măcar au fost de acord cu modul de gândire care-l condusese pe Baudrillard către concluziile respective, alţii, majoritatea, l-au tratat cu o scurtă criză de râs.

Iată, la aproape jumătatea celei de-a doua decade a anilor 2000, descoperim obiectele care nu se mai reprezintă pe sine prin ceea ce au fost proiectate să fie, ci trimit către o altă simbolistică. Bijuteria-telefon, pietre preţioase ce acoperă cartele SIM, un aparat de scos pe masă prin cafenele şi restaurante cu ştaif, numai bun să impresioneze audienţa.

Obsesia pentru obiect

Şi totuşi, revenind la debut, ce fel de om dă zeci de mii de euro pe un telefon? Să luăm cazul brandului
Vertu, că tot am început cu el. Există şi modele care depăşesc bariera de 10.000 de euro, adică preţul achitat pentru un autoturism decent. Ce plătesc, de fapt, aceşti oameni?

Ei bine, achită un fel de taxă pentru finisaje. Vertu este asamblat complet manual: o armată de oameni stau şi meşteresc la micuţa bijuterie cu butoane. Căutaţi pe internet poze cu modelul: veţi descoperi că şurubul cel mai mic folosit la realizarea lui se pierde în palma unui om. Din asta este compus telefonul: semnături ale brandului (inclusiv una în spatele bateriei), şuruburi mici, micuţe, aproape invizibile, atenţie la detaliu. Ceea ce, rezumat, te conduce la concluzia că pe oamenii care achită mii de euro pentru un astfel de produs nu-i interesează utilitatea, ci obiectul în sine. „Preocuparea pentru estetică“, cum preciza vânzătorul din debutul textului.

Veţi spune că este un caz izolat. Că nu pot fi mai mult de câteva zeci de persoane dispuse să facă un asemenea gest. Ei bine, nu e chiar aşa. Vertu este importat în România, în general de către firmele de bijuterii exclusiviste. Nu există statistici clare privind numărul de aparate vândute, însă, la nivelul anului trecut, se aproxima că, în România, fuseseră vândute aproximativ 3.000 de telefoane Vertu.

O parte, majoritatea, plecaseră din rafturi către oameni cu bani, manageri, directori de corporaţii, persoane pentru care sumele anunţate anterior nu înseamnă mare lucru. Ceilalţi sunt, însă, reprezentanţi ai clasei de mijloc: serviciu stabil, salariu peste cel mediu, condiţii de viaţă decente. Aceşti oameni nu umblă în medii în care acceptarea socială se face pe baza unui model de ceas sau al unui telefon. Şi totuşi îşi doresc să ajungă acolo.

Această inadecvare între real şi posibil, acest „aş vrea să…“, această nevoie de a-ţi concretiza un vis nu prin împlinirea acestuia, ci printr-o acumulare de obiecte inutile, chiar ridicole, din lumea reală, este snobismul.

În căutarea bontonului

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române scrie aşa. „SNOB, SNOÁBĂ, snobi, snoabe, s. m. şi f., adj. (Persoană) care admiră şi adoptă fară discernământ şi cu orice preţ tot ce este la modă.“ „SNOBÍSM s.n. Atitudine, conduită de snob; admiraţie nefirească şi fără discernământ pentru tot ceea ce este la modă. [Cf. fr. snobisme]“. Sau, şi mai frumos, în limbajul interbelic, din DEX-ul din 1929: „Snobism n. afectaţiune prostească, bon-ton exagerat.“ Iată, aşadar, chiar şi din „definiţia oficială“ reiese legătură cu estetica, „moda“, bontonul.

Ce e rău cu „să fii la modă“, prezentabil, un domn printre domni sau o doamnă printre doamne? Ei bine, este indecvarea la realitate. Despre asta vorbeau şi filozofii moralişti în secolele trecute (Thomas Hobbes, de exemplu), doar că, la acel moment, cuvântul „snob“ nu fusese încă inventat.

Problema apare când există o diferenţă clară între statutul tău social şi modul în care te prezinţi în societate. Este un salt artificial aici: snobul nu-şi împlineşte aspiraţiile prin acţiuni, pas cu pas, ci cumpără obiecte deţinute de cineva aflat în situaţia în care el ar vrea să ajungă. Trişează adică, dacă suntem dispuşi să înţelegem relaţiile sociale ca fiind un joc cu reguli clare.

O maşină de zeci de mii de euro parcată în faţa unui bloc cu zece etaje din Bucureşti, telefoane mobile scumpe cumpărate în rate, ceasuri cu preţuri exorbitante „asortate“ la articole vestimentare absolut banale (de câte ori aţi văzut ceasuri de aur la mâna unuia îmbrăcat într-un superb trening din fâş?), iată câteva portrete provizorii ale snobismului. Iar în spatele acestei acumulări bezmetice de bunuri materiale, concepute ca pretexte, înlocuitoare ale adevăratei stări de fapt, se ascunde, de obicei, un gol. O piramidă răsturnată.

„Snobii sunt obsedaţi de lucrurile explicite, care​-ţi sar în ochi“

 

Snobii sunt clienţii ideali ai companiilor producătoare de bunuri extrem de scumpe FOTO: THE SNAP BLOG

În 2012, în România se lansa laptopul exclusiv „Ego for Bentley“, într-o serie limitată, de numai 250 de exemplare. În prezentarea oficială se specifica: „Produsul face parte din gama de computere portabile care a aliniat la standarde ridicate conceptul de portabilitate prin imaginea sa inedită şi prin forma specifică, care atinge liniile unei genţi de lux“.

În traducere liberă, asta însemna: un laptop acoperit cu piele cusută identic cu cea existentă la interiorul modelelor mărcii auto de lux ce-i împrumutase numele, cu mâner cromat şi cristale Swarovski pe carcasă. Preţul cumplit al unui astfel de exemplar, 15.000 de euro, îl făcuse pe producător să fie ceva mai reţinut şi să aducă în România un număr mic de laptopuri. După două zile însă, stocul a trebuit să fie suplimentat. În primele 24 de ore de la lansare, fuseseră înregistrate comenzi pentru peste 100 de exemplare.

În aşteptarea concediului

Să nu ne oprim aici, însă. În anumite magazine de profil din Capitală, puteţi zări unităţi de memorie externă, celebrele stick-uri, acoperite tot cu cristale Swarovski. Îţi tragi un film pe ele şi, în timp ce instrumentul funcţionează, tu îţi poţi clăti ochii cu minunăţia de ornament exterior.

Sau, să trecem în altă zonă stilistică. „România nu are drumuri pentru maşini de viteză“. De câte ori aţi auzit sau aţi spus asta? Ei bine, potrivit ultimei statistici a Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, în România sunt înmatriculate 165 de modele Ferrari. Tot pe drumurile astea, aşa, vai de mama lor cum sunt, circulă 47 de Lamborghini şi 199 de autoturisme Maserati. Pentru posteritate, merită menţionat că Maserati Granturismo, modelul cel mai des întâlnit în România, costă în jur de 100.000 de dolari.

Aceeaşi statistică mai scoate în evidenţă un aspect extrem de interesant. Este vorba despre cel privind lunile în care se produc cele mai multe cereri de înmatriculare a unor autoturisme de lux: august şi decembrie. Explicaţiile sunt simple: ambele perioade sunt, prin esenţă, cele dedicate concediului, respectiv cadourilor. Cu alte cuvinte, lunile în care, după ce ai trudit un an întreg, merită să dai câteva zeci sau sute de mii de euro pe o maşină, pentru a fi văzut şi admirat de ceilalţi.

Privit de la înălţime, snobismul pare a fi un simptom al societăţii capitaliste. Adică al unei orânduiri socio-economice în care ideea de concurenţă este la putere, iar diviziunile de clasă duc automat la tendinţa de a te pune în ipostaza celor puternici, înavuţiţi. Sigur că şi în comunism a existat o formă de snobism. E nevoie doar să vă aduceţi aminte de câteva dintre glumele pe care Toma Caragiu le spunea la televizor ca să vă daţi seama de acest lucru. Singura deosebire ţine de obiective: în comunism, miza snobismului era puterea. În capitalism, este tot vorba despre putere, doar că, acum, are un alt nume: banii.

Modele ale snobului

Sociologul clujean Sebastian Cristescu spune că „din punct de vedere istoric, snobismul este identificat cu o anumită libertate pe care societatea respectivă o conţine. În comunism, spre exemplu, oamenii îşi propuneau ca modele de reuşită şeful fabricii, securistul sau membrul de partid, nu neapărat pentru că aveau bani mai mulţi, ci pentru că îşi permiteau orice, fără a le fi frică de posibilele consecinţe. Era ca un bilet spre o poziţie socială în care erai protejat. În capitalism, accentul se mută puternic pe aparenţă. Libertatea, cel puţin cea socio-politică, îi face pe oameni să încerce să imite personaje pe care le definesc prin succesul în viaţă, adică bani, case, maşini, bijuterii… Or, pentru a reuşi în acest demers, snobii sunt obsedaţi de lucrurile explicite, care-ţi sar în ochi. Puţini îşi vor cumpăra nu ştiu ce stilou de mii de euro, pentru simplul motiv că numărul situaţiilor în care îl vor putea folosi în avantajul lor este infinit mai mic decât cel al folosirii, să zicem, a unei maşini scumpe“.

„Direcţia opulentă“

România nu este un caz excepţional, dar poate fi un exemplu bun despre cum snobismul se transformă în fenomen social. În Bucureşti se construiesc în neştire malluri, adică acele locuri unde hainele se cumpără cu „taxa pentru brand“. Într-un interviu din 2010, publicat în „Ziarul financiar“, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, se arăta „îngrozit“ de numărul creditelor încheiate cu scopul de a avea bani pentru a merge în vacanţe. Majoritatea acestor credite au rămas neachitate. Se pozează feluri de mâncare exotice, automobile scumpe, se împrumută bani pentru a achiziţiona telefoane mobile sau televizoare uriaşe.

Privite la rece, astfel de gesturi par desprinse de neştiinţă sau prostie. În fapt, vorbim despre încercarea unor oameni de a imita modele de bunăstare. Designerul Liliana Turoiu spune că „la ocazii, româncele păstrează o direcţie opulentă. În România, femeile preferă materialele pretenţioase, în timp ce la New York se vând rochiile cu accente de lenjerie intimă, simple, cu câte un detaliu de efect“.

Aceasta dă exemplul celebrelor zboruri săptămânale către Milano sau Roma, cu scopul de a-ţi completa garderoba din „capitalele modei“. „Majoritatea hainelor pe care le poţi cumpăra din Italia, le găseşti şi în Bucureşti, la preţuri mult mai mici. Cunosc persoane care păstrează şi pungile în care au adus hainele respective din străinătate, ca dovadă că au fost acolo“, spune Liliana Turoiu.

 

 

„Numai cei obişnuiţi cu bogăţia de generaţii devin rafinaţi“

 

Potrivit psihologilor, în obsesia lor de a se afişa, snobii ascund probleme emoţionale grave FOTO: SHUTTERSTOCK

Antropologul Vintilă Mihăilescu povesteşte: „Cu câţiva ani în urmă, eram cu nişte străini veniţi în vizită. Erau uimiţi de modul în care femeile de afaceri se îmbracă în România. Îmi spuneau că au impresia că sunt tot timpul în drum spre un spectacol la operă. S-ar zice că, la noi, dacă ai cu ce (şi chiar când n-ai...), te îmbraci tot timpul «bine». La ei, chiar dacă ai cu ce, te îmbraci astfel doar când şi unde este cazul“.

De unde vine această diferenţă între societăţile vestice şi cea românească? Profesorul de sociologie Alfred Bulai crede că deosebirile vin chiar din interiorul mecanismelor care conduc societăţile respective: românii trăiesc într-un mediu social extrem de polarizat, în timp ce în Germania sau Franţa, bunăoară, societatea este mult mai aşezată, construită pe multe decenii de capitalism.

„Există o polarizare marcantă a societăţii, produsă în ultimii ani. Această polarizare a creat premisele pentru anumiţi oameni de a avea suficiente resurse pentru a acumula multe produse de lux. Însă atunci când nu există criterii valorice foarte importante, sigur că apare un consum ostentativ de produse de lux care uneori nu sunt utile, alteori nu au legătură cu statutul sau poziţia respectivelor persoane în societate. Această situaţie poate fi descrisă ca snobism“, explică Bulai. 

Potrivit acestuia, una dintre cauzele fundamentale ale snobismului ţine de lipsa de „cultură a achiziţiei“, de cunoaştere a ceea ce avem nevoie şi ce nu. Cu alte cuvinte, de faptul că nu ştim să consumăm corect. „Sigur că apare un consum aberant de produse scumpe doar pentru că oamenii îşi permit. Capitalismul, în esenţă, înseamnă economie. Marii capitalişti sunt chiar limitaţi în consum în raport cu veniturile pe care le au. La noi, unii au tendinţa de a consuma la nivelul banilor pe care îi au. Sau chiar peste“, explică Bulai.

Probleme psihologice

Aşa arată snobismul văzut la nivel macro, detaşat, prin ochii celui care urmăreşte omul ca „animal social“, nevoit să se descurce, să-şi depăşească limitele şi să-şi impună obiective în funcţie de relaţiile cu cei din jur.

Coborâtă de la înălţimea mizei sociale, tema ajunge, în viziunea psihologilor, legată de „nevoile personale“ ale individului. Sau, mai exact, de ignorarea acestora. Psihologul Elisabeta Ilie, din Bucureşti, crede că „este uşor de înţeles faptul că în momentul în care au cheltuieli exagerate pentru a arăta celorlalţi un statut social mai înalt decât cel real, snobii fac sacrificii pe alte planuri şi neglijează anumite nevoi sau chiar persoane“.

Potrivit acesteia, snobismul este generat de lipsa unui sistem de valori sau de impunerea unui sistem de valori şubred. „Cu toţii ne dorim să fim importanţi, să fim văzuţi de ceilalţi, să fim remarcaţi. Modalităţile în care alegem să facem aceste lucruri sunt diferite. O persoană care se îmbogăţeşte peste noapte, care nu a reuşit să demonstreze ceva până la acel moment, va face apel la metoda cea mai uşoară din punct de vedere social pentru a ieşi în evidenţă – banii“, completează Elisabeta Ilie.

Cuvânt-cheie: „strident“

Cât de snobi sunt românii? Răspunsul către care am fi înclinaţi cu toţii este, desigur, „nu mai mult decât alţii“. Cercetările de piaţă par însă a fi de altă părere. Un barometru european din 2012 şi preluat în România de firma de consultanţă Management Consultants Ltd. evidenţia faptul că România se afla, alături de Bulgaria, Ucraina şi Rusia, în vârful topului de snobism european. De ce se întâmplă asta?

Antropologul Şerban Anghelescu crede că punctul comun al acestor ţări se leagă de părăsirea unui sistem socio-economic comunist şi îndreptarea către unul anunţat ca fiind, măcar parţial, capitalist. O trăsătură comună a acestor mutaţii se defineşte prin numărul mare de persoane îmbogăţite peste noapte.

„Îmbogăţitul peste noapte vrea să arate că are un cont bancar generos pentru că banii îi oferă importanţă, putere. În acest fel, se poate afirma. Şi, de cele mai multe ori, o face într-un mod strident. Ar fi frustrat dacă ceilalţi nu ar vedea cât de bogat este. Numai cei obişnuiţi cu bogăţia de generaţii devin rafinaţi în timp şi nu mai simt nevoia să fie stridenţi. Bogăţiile nenaturale ale unor oameni care efectiv nu ştiu ce să facă cu posesiunile lor duc la astfel de atitudini“, consideră Anghelescu.

Astfel de persoane nu arată foarte bine în ochii psihologilor. Portretul tipic ilustrează pe cineva cu o autocunoaştere scăzută, cu o stimă de sine minimă, care nu-şi valorifică potenţialul personal şi acumulează frustrări. „Se ghidează în viaţă după o singură valoare – banul. Este normal ca fiecare persoană să aspire la un nivel superior. Fie că este vorba despre avere, despre statut social sau despre putere. Dar mulţi încep să o mimeze şi adoptă comportamente dintr-o sferă mai înaltă decât cea în care trăiesc. În felul acesta, încearcă, iar unii chiar încep să se integreze în ea“, spune psihologul Elisabeta Ilie.

Nevoia de educaţie

Din punct de vedere istoric, snobismul apare ca fenomen social în special în perioadele de după unele rupturi de anvergură din punct de vedere social şi politic. Sigur că tendinţe similare se pot observa şi într-o societate relativ echilibrată, doar că nu sunt la fel de frapante.

În România, consideră sociologii, chiar dacă nu se poate vorbi despre o tendinţă de răspândire a snobismului, cu siguranţă nu se poate vorbi nici despre una de scădere. Mai ales pe termen scurt. Alfred Bulai afirmă că „de obicei, mutaţiile valorice nu au loc peste noapte. Ca dovadă că în plină criză, în cazul unei anumite categorii de persoane cu venituri obţinute rapid, consumul ostentativ nu a scăzut. Snobismul este legat de educaţie“.

Potrivit specialistului, pentru ca acest comportament să fie mai puţin întâlnit „trebuie să existe o anumită stabilitate în societate, trebuie promovate o serie de modele. Pe termen scurt, nu se produc aceste schimbări“. Totodată, oamenii ar trebui să aibă un nivel de educaţie mai ridicat. Iar acest lucru, evident, ar trebui să fie direcţionat de la individ şi familie spre societate, şi nu invers.

Scurtă istorie a snobismului de tip românesc


Snobul pasionat de artă, o specie în plină expansiune FOTO: SHUTTERSTOCK

Cuvântul „snob“ este de origine britanică, dar etimologia sa este controversată. Dicţionarul de limbă engleză „Oxford“ scrie că „snab“, cu „a“, apare într-un document scoţian din 1781, însemnând atunci „ucenic cizmar“. Este neclar cum s-a ajuns de la această semnificaţie la cea folosită astăzi.

Explicaţia cea mai frecventă, dar care nu este unanim acceptată, se referă la un jargon al studenţilor de la colegiul britanic „Eton“ şi de la Universitatea Cambridge, pe atunci în majoritate aristocraţi, prin care aceştia desemnau un coleg de origine burgheză, care se dădea mare şi încerca să pară şi el aristocrat. La acel moment, cuvântul „snobs“ era opus lui „nobs“, desemnându-i pe copiii din „nobility“ (n.r. – „nobilime“).

Ironia şi pamfletul

În România, s-a scris puţin spre deloc despre snobism, ca subiect de sine stătător. O excepţie notabilă este lucrarea „O mică istorie a snobismului în România“, scrisă de Ion Cepleanu şi apărută în 2001. Autorul studiază istoric snobismul, integrându-l în trei perioade distincte: înainte de 1945, în perioada comunistă şi după 1989.

Snobismul este o temă fundamentală, desigur, a operelor lui Caragiale, fie că se referă la personaje care imită marea burghezie, fie la cultura unei ţări străine. Unele dintre personajele sale sunt fictive (Nae Caţavencu, Conu Leonida), altele reale (Barbu Delavrancea la Berlin, francofil dispreţuind tot ce este german).

Modelul „şeful de partid“

Înainte de valul de francofilie descris de I.L. Caragiale, existase un snobism filoelen datorat prezenţei şi influenţei fanarioţilor, snobism care mai apare încă la unele dintre personajele sale, precum şi în multe dintre patronimele şi prenumele acestora. O formă mai rară de snobism literar apare la oraş, în jurul romanului „Maitreyi“ de Mircea Eliade: moda este, un timp, să fii indianist.

În perioada comunistă, snobismul ia forme noi, semnalate, mai timid desigur, în spectacolele lui Toma Caragiu. Snobul comunist nu mai este atras de Occident, nici de naţionalism, nici de civilizaţia indiană. El se mândreşte cu origini sociale sănătoase (adică din proletariat), este iniţial cel mai bun cunoscător al Uniunii Sovietice, face eforturi pentru a cunoaşte şi pentru a folosi limba şi literatura rusă.

Ulterior (după 1960), snobul român se mândreşte cu relaţiile sale în sferele conducătoare ale Partidului şi cu privilegiile la care are acces (case de odihnă, bilete de concediu, posibilitatea de a călători peste hotare, acces la valută sau la medici de la spitalul „Elias“ ş.a.m.d.).

Snobul comunist se recunoaşte prin folosirea limbajului proletcultist, prin preferinţa sa pentru realismul socialist în artă, iar în Moldova sovietică – prin folosirea unei „limbi moldoveneşti“ formate dintr-un amestec între limba rusă şi graiul moldovenesc al limbii române.

Snobisme moderne de limbaj

Imediat după 1989, snobismul dezbracă formele din anii comunismului şi revine la cele anterioare, la care se adaugă altele noi. Cel mai des întâlnite forme de snobism modern sunt cel lingvistic şi cel social. Cel de-al doilea a fost descris anterior: se manifestă prin etalarea avuţiilor materiale şi a poziţiei sociale. Snobismul numit de Ion Cepleanu „lingvistic“ este caracterizat de „jargoanele voluntar complexificate până a deveni ininteligibile, limbajele agramate care nu mai integrează cuvintele noi sau străine, ci le împrumută în felul limbilor tribale fără tradiţie scrisă“.

Autorul dă şi un exemplu fictiv, din domeniul comerical: „În curând va avea loc festivalul România Fashion şi Fitness Week, organizat de divizia de fashion din Holding Collections. Veţi găsi, în Magazinul online de confecţii, cele mai noi tendinţe în fitness, Haine fashion, Produse Noi cu look Fashion şi Style. În plus, mai multe informaţii puteţi obţine de pe site-ul nostru, consultând rubricile: «Zona Beauty»,«Lifestyle şi Artă»,«People» şi «Celebrităţi»“.

Iată cum arată inaugurarea ultimului magazin Apple din Stockholm, Suedia.

 

Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“. 

citeste totul despre: