Ne-am dat de fiecare dată cât ne-a trebuit. Şi ne-a fost bine

Taifasuri. Atât mai rămâne dintr-o poveste cu doi oameni nespusă nimănui şi trăită de toată lumea. Povestea asta însă este despre darea şi luarea unui împreună. Pentru că la început de an, cele mai frumoase zile sunt cele care au făcut fericiţi cei mai vechi oameni din memoria ta. Mai e ceva. La început de an, toţi vor să fie "împreună". Sau să rămână astfel. "Cum?" e uneori tot una cu "de ce?". Aşa m-a lăsat pe mine să înţeleg odată cineva.

Eu am trăit frumuseţea simplă. Nu a mea, căci nu aş fi scris niciodată despre ea aşa. Dar am văzut frumuseţea crudă şi mai apoi deluroasă, aşa cum i-a scris natura că trebuie să se poarte. Străbunicii îi stătea bine cu zâmbetul larg şi ochii sticlind de lumină. Era felul ei distins de a-şi purta anotimpurile pe faţă, şi toţi o îndrăgeau pentru asta. Mai cu seamă străbunicul, care ştia că într-un fel, ea ştia să dea tinereţe. Deci frumuseţe vietii lui, cu vreun deceniu şi ceva mai mare.

Dacă mă întrebaţi de ce cred că a iubit-o, n-aş ştii să spun. Uneori părea că sentimentele lor şi-au trăit veşnicia şi stăteau în letargie până la primul banchet de amintiri, singurele instrumente cu care ne-au educat. Frica de Dumnezeu intra deja la conştiinţe.

Păreau să se iubească doar pentru că iubeau acelaşi lucru, dar ar fi fost prea simplu. Ştiu însă ca el nu o obiectualizase niciodată. Iar faptul că o traia ca persoană, cu toate nimicniciile şi diafania ei, îl făceau un bărbat onorabil.

Ei nu au prins povestea estetizării de masă. Dar nici nu gândeau caricatural. Naturaleţea era atât cât lăsai să se descopere din tine. Şi astăzi, am uitat de ce asta ar fi un condiment pentru o viaţă bună.

Dacă ar fi trăit ei sa citească de ce femeia frumoasă e secretul căsniciei ideale- apropo de ce mi-a sărit în ochi zilele trecute dintr-un newsletter editorial-, ar fi zis ca ne-am luat cu batjocuri simpatice.

Mă tem însă că ei n-au avut idealuri, doar potriviri.

Iar eu, fără de ei, aici, mă întreb dacă asta ţine sufletul fără să-l flămânzească o viaţă.Ei trudeau cot la cot pentru o idee. Noi împrumutăm o fericire cu reţetă.

Acum, după mulţi ani, când buturuga mică a dat de-a valma carul mare, ne-am trezit că prea puţine eforturi îţi mai sunt îngăduite ca să fii liber. Chiar şi să te legi de oameni. În sensul bun, fireşte. Ştiţi ce a dispărut ? Iscodirea. Toate sunt atârnate, dezvelite, neferite : frumuseţea, micile pudori, bucuria de a te fi păcălit în marile speranţe… şi într-un fel, şi posesia. De fapt, omenirea a cusut un ochi pe faţă şi unul pe dos, iar aici, moneda de măsură nu e decât distanţa dintre trei generaţii. Verbalizarea e la îndemână, întâlnirile au devenit momente. Ii scrii oricui, când ţi se tună. Înainte, părea o veşnicie până îi scriai cuiva şi apoi te albeai de aşteptare până îţi primeai răvaşul înapoi. Să spui cuiva că îl iubeşti era un gest preţios, dar rareori o făceai. În schimb, petreceai o viaţă întreagă să îi arăţi.  Acum, se vorbeşte prea mult. Şi majoritatea mişcă în contratimp.

Marile amintiri sunt micile memorii. Taifasuri. Atât mai rămâne dintr-o poveste cu doi oameni nespusă nimănui şi trăită de toată lumea.

Dintr-a lor a rămas o butadă. Am păstrat vorba bătrânei mele, care n-a fost nici ingredientul frumos din căsnicia perfecta, nici întruchiparea vreunui tipar popular, dar a ştiut ce s-a întâmplat cu ei într-o viaţă de om:

“Ne-am dat de fiecare dată cât ne-a trebuit”. “Şi?” "Ne-a fost bine. După mulţi ani, ai apărut şi tu".

Ăştia sunt oamenii frumoşi. Le doresc tuturor ce şi-au dorit ai mei pentru sine. Nu vă doresc să aveţi un an frumos- ci să ştiţi să fiţi astfel unii cu ceilalţi. Să vă daţi, de fiecare dată, cât vă trebuie.