Goana după tinereţe fără bătrâneţe a ajuns un chin: cea mai potrivită vârstă la care ar trebui să murim
0„Toţi suntem datori cu o moarte“, spune vorba din popor, iar sfârşitul inevitabil nu poate fi anulat, ci doar întârziat, în ciuda progresului medicinei. În ultimii 50 de ani, medicina nu a reuşit să încetinească procesul de îmbătrânire, ci mai degrabă să prelungească în mod chinuitor drumul către moarte, observă Ezekiel Emanuel, director al Departamentului de Sudii Biotehnice din cadrul Insititutului Naţional de Sănătate din SUA.
„Mi-aş dori să mor la 75 de ani“, este concluzia la care ajunge Ezekiel Emanuel, director al Departamentului de Sudii Biotehnice din cadrul Insititutului Naţional de Sănătate din SUA într-un eseu publicat în ziarul american „The Atlantic“.
Profesorul Ezekiel se declară vehement împotriva eutanasiei sau a sinuciderii, iar teoria sa nu are nimic de-a face cu nici una dintre cele două acţiuni drastice. Pe baza unor observaţii ştiinţifice şi date statistice, profesorul a ajuns la concluzia că vârsta de 75 de ani este cea la care oamenii, dacă doresc acest lucru, ar trebui lăsaţi de familie şi doctori să decidă dacă vor să mai fie supuşi unor intervenţii chirurgicale de amploare (ex: operaţii pe inimă), tratamente complexe (ex: chimioterapie) pentru a li se prelungi viaţa.
Profesorul este de părere că în ultimii 50 de ani medicina nu a reuşit să-i ofere omului râvnita tinereţe fără bătrâneţe, ci doar să prelungească viaţa oamenilor care au trecut peste vârsta de 60, 70 sau 80 de ani, chiar şi dacă aceştia nu-şi mai doresc să trăiască o viaţă pe care o percep ca pe un coşmar. Calitatea vieţii scade considerabil după vârsta de 75 de ani, activităţile sunt din ce în ce mai limitate de diverse afecţiuni mintale sau fizice, de la cele locomotorii la boli cronice, subliniază Ezekiel Emanuel.
„Cu siguranţă, moartea reprezintă o pierdere. Ne lipseşte de o mulţime de experienţe, de timpul petrecut alături de familie, de copii, de toate acele lucururi de care ne pasă şi care au valoare pentru noi. Dar mai există un adevăr pe care mulţi nu vor să-l accepte: să trăieşti prea mult reprezintă, de asemenea, o pierdere. Ne lasă pe mulţi dintre noi, dacă nu cu diazabilităţi, măcar nesiguri de capacităţile noastre şi într-un permanent proces de decădere, o stare care poate că nu este mai rea decât moartea, dar este, fără discuţie, frustrantă. O situaţie care ne jefuieşte de creativitate, de abilitatea de a contribui aşa cum ne-am dori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Transformă inclusiv modul în care cei din jur interacţionează cu noi şi, cel mai important, felul în care îşi amintesc de noi. De la un anumit moment nu mai suntem percepuţi ca plini de energie şi implicaţi, ci ca ineficienţi, adevărate poveri, chiar patetici. Nu vorbesc despre situaţia în care m-aş târgui cu Dumnezeu să mă lase să apuc 75 de ani pentru că am o boală gravă, nici despre sinucidere şi eutanasie, ci despre cât de mult vreau să trăiesc şi despre ce tip de îngrijire medicală vreau să am parte, cu consimţământul meu, după 75 de ani“, afirmă Ezekiel.
Trăim mai mult, dar nu suntem mai sănătoşi sau mai activi
Acesta atrage atenţia asupra faptului că am ajuns să trăim mai mult decât părinţii, buncii şi străbunicii noştri, dar nu înseamnă că suntem şi mai activi sau mai sănătoşi cu cât înaintăm în vârstă. Profesorul Ezekiel vorbeşte despre un studiu dezvoltat în anii ‘80 de profesorul James F. Fries, în prezent profesor emerit la Universitatea Standford, care credea că pe măsură ce vom trăi mai mult, graţie tehnicilor medicale tot mai evaluate, oamenii vor avea parte şi de o calitate a vieţii tot mai bună, până în ziua în care vor închide ochii, deci vor suferi de mult mai puţine afecţiuni şi boli asociate bătrâneţii.
Dar, atrage atenţia Ezekiel, adevărul este că la 70 de ani nu ne simţim ca la 50 de ani. Creşterea longevităţii s-a dovedit că a dus şi la o creştere a dizabilităţilor, nu la o descreştere a acestora. Mai exact, un studiu al Universitiţii din California de Sud a arătat că gradul de mobilitate al persoanelor de vârsta a treia a scăzut între 1998 şi 2006. Dacă în 1998 numai 28% din bărbaţii de 80 de ani prezentau cel puţin o formă de limitare fizică, până în 2006 acest procent a crescut la 42% . În cazul femeilor rezultatul a fost şi mai evident: peste 50% din femeile de 80 de ani sau mai în vârstă prezentau o limitare de tip fizic. Iar acestui studiu i se alătură rezultatele unei cercetări conduse de Universitatea din Washington care indică faptul că dizabilităţile fizice sunt secondate de un număr în continuă creştere de dizabilităţi mintale, de la demenţă la depresie cronică. „S-a observat o creştere a numărului de ani petrecuţi cu diverse dizabilităţi pe măsură ce creşte şi speranţa de viaţă“, după cum se arăta în studiul amintit.
Astfel, oamenii nu îmbătrânesc fără să aibă mai puţine probleme de sănătate, nu mor într-o bună zi din senin, de bătrâneţe, aşa cum se spera, ci ajung să moară după îndelungi suferinţe produse de afecţiuni precum bolile de inimă, cancer, enfizem, Alzheimer, infarct, diabet etc.
Un exemplu grăitor sunt infarctele. Vestea bună este că mortalitatea cauzată de infarct s-a redus cu 20%, cel puţin în SUA, între 2000 şi 2010, dar vestea proastă este că aproape 7 milioane de persoane care au suferit un infarct au rămas cu diverse paralizii sau nu mai pot vorbi, în timp ce 13 milioane prezintă diverse disfuncţii la nivelul creierului. Conform estimărilor, la nivelul SUA, peste 15 ani va exista o creştere de 50% a numărului de persoane care vor prezenta diverse dizabilităţi de pe urama infarctelor. Iar aceste previziuni sunt valabile în cazul unui număr tot mai mare boli.
Pe de altp parte, oamenii reuşesc să obţină cam tot ceea ce doresc până la 75 de ani, indiferent de ceea ce îţi propun, mai arată profesorl Ezekiel. Inclusiv vârasta medie la care se câştigă premiul Nobel este de 48 de ani. Einstein afirma, chiar dacă într-o manieră extremă, că „o persoană care nu a reuşit să aducă o contribuţie semnificativă în ştiinţă înainte să împlinească vârsta de 30 de ani nu o va face niciodată. Adevărul este ceva mai nuanţat, după cum a reieşit dintr-un studiu realizat de Dean Keith Simonton de la Universitatea din California. Astfel, creativitatea cunoaşte o creştere spectaculoasă pe măsură ce reuşim să punem bazele unei cariere, atinge punctul culiminant după aproximativ 20 de ani petrecuţi într-un domeniu, iar de la 40-45 de ani începe să intre într-un proces de declin direct legat de înaintarea în vârstă. Există şi excepţii, însă aceasta este regula pentru marea majoritate a oamenilor.
Chiar dacă pare cinic, profesorul Ezekiel atrage atenţia şi asupra a ceea ce înseamnă pentru copii ca părinţii să înainteze mult prea mult în vârstă.
Atunci când părinţii trăiesc până la 95 de ani, copiii ajung să aibă nu numai povara propriei vârste înaintate, ci şi pe a părinţilor lor. Însă lucrurile se schimbă dacă părinţii trăiesc până la 75 de ani: copiii au şansa unei relaţii împlinite cu părinţii, dar au şi suficient timp să-şi vadă de propriile vieţi, fără se se mai afle în permanenţă în umbra părinţilor. Plus că şi părinţii îşi doresc să fie ţinuţi minte de copii şi de nepoţi ca atrunci când erau încă în putere: activi, amuzanţi, folositori, nu ca poveri, mai spune Ezekiel.
Vârsta de 75 de ani este cea până la care am reuşit să avem o viaţă completă, poate şi cu şansa unei stări de sănătate care ne-a permis să ne bucurăm pe deplin de ea. „Normal, copiii noştri nu vor fi de acord cu o astfel de abordare. Ne iubesc şi se tem de ceea ce înseamnă moartea părinţilor. Şi este vorba despre o pierdere uriaşă. Este firesc să nu dorească să se confrunte cu aşa ceva“, punctează omul de ştiinţă american.
Astfel, profesorul consideră că felul în care oamenii privesc viaţa şi moartea ar trebui să se schimbe radical pe măsură ce se apropie de 75 de ani.
Voi înceta să mai încerc să-mi prelungesc viaţa apelând la tratamente medicale, chiar dacă asta va înseamna ca familia şi doctorii să încerce acest lucru. De la 75 de ani încolo voi avea nevoie de un motiv foarte bun ca să mai vizitez doctorul şi să mai iau vreun tratament medical. Voi accepta, în cel mai bun caz, tratament paliativ, nu curativ, dacă voi ajunge în stadiul în care voi avea dureri sau mă voi confrunta cu alte dizabilităţi grave. Nu-mi voi mai pune problema de operaţii pe inimă complexe, voi opta pentru tratamentul care îmi va alina durerea, dar vor refuza să mă agăţ de viaţă. Nu spun că cine doreşte să trăiască o viaţă cât mai lungă greşeşte în vreun fel, ci vreau doar să ofer o altă imagine asupra a ceea ce înseamnă să te bucuri de o viaţă împlinită pe măsură ce îmbătrâneşti. Suntem programaţi să luptăm pentru a supravieţui, pe de altă parte vreau să mă bucur de viaţă cât sunt în putere, îşi închie Ezekiel pledoaria.
Citiţi şi:
Moartea în chinuri a unui condamnat din SUA care ar putea pune capăt execuţiei prin injecţia letală
Se încarcă comentariile...
