Întorc pagina la exerciţii. Îl caut pe primul. Nici nu citesc enunţul până la capăt, pentru că ştiu cum se rezolvă. Ştiu! Sunt mândru: învăţătura mea a rămas bine lipită pe creier. Învăţătura pe care am învăţat-o în urmă cu... zeci de ani, n-are rost să fac scăderea nici în minte, nici cu pixul pe hârtie. Cu pixul mă apuc să rezolv primul exerciţiu, e simplu, foarte simplu, aş ieşi pe scara blocului să strig de bucurie, ştiu să fac „operaţii cu numere raţionale”!, sau pe Facebook, poftim, să bag o postare, dar lumea o să mă creadă un lăudăros, o să-mi pună eticheta de paranoic, ramolit, tocmai această lume creată pe numere... raţionale. N-am fost un elev eminent, olimpic sau strălucit. Am fost silitor şi anost, dar uite că mi s-a lipit învăţătura!

Trec la următorul exerciţiu, dar un gând ascuţit mă înţeapă, nu mă lasă să-l rezolv. De unde mi se trage apucătura asta de a parcurge matematica de clasa a VII-a? Chiar n-am alte lucruri mai bune de făcut? De ce vreau să-mi amintesc „numerele raţionale”? Cum eram atunci, în clasa a VII-a? La ce mă gândeam? Ce-mi doream? Oare am rezolvat toate exerciţiile din manual? Cine ar putea să răspundă în locul meu la această întrebare? Nimeni. (Pentru că toţi au murit.)

Am fost un elev silitor şi anost, dar uite că mi s-a lipit învăţătura!

Simt cum mă scormonesc frustrările. Oare sunt mulţumit de ce-am ajuns? Sunt un om împlinit? La ce mi-au folosit „numerele raţionale” în viaţă? Oare cât a depins devenirea mea ca om de aceste exerciţii „raţionale”? Sau n-a depins? Ori devenirea a depins de exerciţiile pe care nu le-am făcut, pe care le-am sărit din lene şi plictiseală, pe care n-am putut să le rezolv? De ce n-am ajuns mai sus, într-o poziţie mai înaltă în societate? Pentru că n-am rezolvat toate exerciţiile din manual? Undeva trebuie să existe o greşeală, o ruptură, o gaură neagră în devenirea mea! Din cauza unui exerciţiu pe care nu l-am rezolvat. Trebuie să corectez acea greşeală a copilăriei! S-o corectez acum!

Îndoielile îmi culcă pixul pe pagina manualului. Pentru ce-am învăţat? Cât mai contează învăţătura aceea în viaţa mea de adult? Cât mai valorează în această lume construită pe bani, înavuţire şi relaţii? La ce bun să mai învăţ acum, când lumea în care trăiesc are false valori? Ce relevanţă mai are învăţătura într-o lume care aleargă după diplome, după doctorate, după titluri, după imagine şi branding personal - toate fabricate pe bandă, în grabă, pe minciuni, prin fraudă, fără muncă, fără sudoare? Nu cumva am luat o mare ţeapă pentru că am învăţat? Nu cumva viaţa mea, cu tot cu învăţătura asta, a luat-o pe un drum înfundat şi nu mi-am dat seama de fundătură?

În fond, ce este învăţătura: o obligaţie?, o povară?, o corvoadă? Rotesc pixul între degete şi, în loc să rezolv exerciţiul cu „numere raţionale“, scriu nervos, iraţional: „Învăţătura e un joc fără premianţi, fără câştigători sau pierzători, învăţătura e un joc, cel mai frumos joc al vieţii“.