DRAGOSTE MODERNĂ Septembrie, începutul unei vieţi aşa cum mi-am dorit-o

Niciodată nu ne dăm seama cum se vor desfăşura poveştile din viaţa noastră, episoadele când pierzi pe cineva, când simţi că atingi fericirea cu propriile degete şi nici când lucrurile stau să se schimbe. Această ultimă poveste a mea este despre schimbare, una pe care nu aş fi prevăzut-o să vină să-mi modifice acel curs al vieţii ce mi-l imaginam deja scris.

de Laura Holban

Aveam 22 de ani şi eram de un an „bucureşteancă“. Era vară şi acel partener ce-l aveam m-a părăsit pentru cele trei luni toride, gustând puţin din visul american. Aşadar am rămas cât de cât pustie şi neştiutoare, singură în oraşul ăsta mare, fără companie, refugiată la locul meu de muncă.

Acolo se învârtea el, zi de zi, cărând calculatoare, răspunzând la telefoane, deblocând imprimante şi, în mare parte, răspunzând oricăror nevoi tehnologice din firmă. Îl observasem, dar tipologia mea de fată cuminte nu-mi permitea să gândesc mai departe de-acolo, mai departe de relaţia mea România - SUA.

Tânărul cu o claie eminesciană

Îmi părea tânăr, mai tânăr decât mine, îmi părea un mister. Avea o claie de păr eminesciană şi jur că nu m-am omorât niciodată după Eminescu. Dar era prea târziu, căci era deja strecurat în mintea mea.

Vara era caldă, aparatele de aer condiţionat se chinuiau să mă ţină în viaţă, iar într-un debut de septembrie, am devenit amici. Amici legaţi de Internet, recunosc, mulţumită curajului meu nebun de-a da un click şi de-a mi-l face „o cunoştinţă“.

Au trecut nu mai mult de 48 de ore de pălăvrăgit, la locul de muncă, acasă, puţin pe viu şi paf!, deja mi-a schimbat viaţa. Nu a fost o chestie violentă, nu a fost o pasiune ciudată, a fost un acel loc pe care l-a ocupat din primul moment, a fost acel gest prin care mi-a strâns mâna pe stradă, conducându-mă cinci minute de la metrou la birou.

Era ca o ispită, dar nu era chestia interzisă după care alergam, era potrivit momentul în care a sosit în viaţa mea, rostul pe care îl avea el acolo, în acel septembrie singuratic şi încă foarte cald.

A început să mă cunoască, mi-aducea borcane cu ciocolată şi unt de arahide, ştiind că acelea reprezintă singura mea sursă de hrană la cămin. Nu era de-acord cu ele, dar mi le aducea şi nu se limita la câte-un borcan, ci dubla cantitatea doar să mă vadă zâmbind.

Petreceam nopţi pe străzi micuţe, mergând braţ la braţ, lăsând ziua să ne surprindă la ora 6.00, când oraşul deschidea ochii. Venea peste tot cu mine şi mereu când pleca mă lăsa cu sufletul la gură pentru a doua zi.

Un prim sărut groaznic

L-am ţinut o vreme la distanţă, pentru că îmi aduceam aminte de persoana ce-o aveam departe, ce-o avusesem de peste patru ani alături şi, în plus, îmi tot ziceam că el nu avea să intre în viaţa mea să-mi strice planurile ce le adunasem. Aşa că l-am ţinut deoparte cât mi-au rezistat şi mie mâinile şi buzele, până am cedat dorinţei omeneşti şi l-am acceptat, l-am devorat, l-am luat în primire.

Mărturisire: a fost un prim sărut groaznic, ime­diat ce l-am experimentat mi-am zis că a fost o idee proastă, să risc totul pe-o carte, să risc totul pe-un sărut care nu mi-a adus nicio satisfacţie. Îmi făceam mii de griji, procese de conştiinţă şi mea culpa, toate astea în timp ce-am rămas peste noapte.

Dar el nu s-a oprit. Cu postul meu de radio pornit, am rămas acolo, o noapte, tot în septembrie, revenind la mine să mă sărute, când pe la un trei am aţipit amândoi, eu convinsă că primul sărut a fost ca prima lovitură la biliard, de încălzire, când mereu dai greş.

Momentul adevărului

Lucrurile au continuat între noi, au crescut, s-au stabilizat şi, când să ne bucurăm de asta, a venit momentul adevărului. Mi-a revenit persoana plecată, gata să mă reclame înapoi, după trei luni de lipsă. Şi-am respins gândul imediat, speriată de chestia în care mă aruncasem. A fost o săptămână grea, că atât a durat cearta, despărţirea, plânsul şi apoi să mă împac cu ideea. Am lăsat în urmă trecutul şi l-am ales pe el, cel cu sărutul strâmb, cel care venise să-mi întoarcă lumea cu susul în jos.

Şi-apoi, în teama mea post-despărţire, i-am cerut de multe ori promisiuni şi stabilitate, reproşându-i că am lăsat ce-am lăsat pentru el. Dar nu putea să-mi promită, cred că se temea la momentul respectiv, iar asta mi-a lăsat amărăciune-n suflet.

N-aveam să ştiu că avea să fie al meu complet, fără vorbe, câteva luni mai încolo. N-a fost un om al vorbelor mari, el este un om al gesturilor, al fidelităţii, dar pe care n-o promite toată ziua – ci dă dovadă de ea în schimb.

Gata, fatalitatea era făcută, rudele anunţate, tragedia scădea şi ea în importanţă şi eram acum liberi să fim noi un cuplu, nu doi oameni ce se ascund prin cotloane să se vadă sau care ies în oraş clandestin. Mergeam acum mână de mână, eram liberi, eram gata să-i cunosc căţelul, eram gata să le spun şi părinţilor mei că el este aici.

Povestea noastră nu este tristă, este doar încărcată cu evenimente. Şi, mai ales, povestea noastră nu este cu sfârşit fericit, poate pentru că pur şi simplu nu are sfârşit.

Voia o casă, cu mine

Am continuat să fim noi doi, doi tineri de 23 ani, iubindu-ne, când în următoarea vară a decis să complice lucrurile. Într-o noapte, la palavra mea obişnuită post-stins-lumina, m-a întrebat dacă-mi doresc să-mi iau o casă cu el. Şi uite aici mi-a venit răspunsul cu privinţă la stabilitatea după care atâta alergam, prosteşte, sinceră să fiu. Voia o casă, cu mine. Şi trecând peste detaliile financiare pe care le-am discutat, eu m-am ridicat din pat şi l-am întrebat de zece ori dacă ştie ce-mi cere.

Ştia, evident că ştia, el era gata pregătit şi acum lansase bomba în apele mele teritoriale. Voiam şi eu, cum să nu, sunt dependentă de stabilitate şi bunăstare şi-am acceptat, urmând să lansez un nou val de şoc printre cunoscuţii mei, ai noştri.

Aşa că ne-am băgat cu cap în toată treaba asta, nu ne-am aruncat fără colac de salvare, desigur, şi-am început să construim împreună. Că am fost nevoiţi să luăm un credit bancar, să ne reparăm pereţii de la zero, să sacrificăm bani şi timp acolo, să avem răbdare şi altele, fac parte din cotidianul zinic. Cotidian pe care-l sedez în fiecare seară, când ne aşezăm în pat, spunându-ne poveştile de peste zi, calmându-ne grijile şi temerile adunate.

Acum suntem aici, în acest apartament la care vom plăti ani buni la rând, cu propriile noastre alegeri în materie de mobilă, de culori pe pereţi, de cratiţe cu fund dublu sau de plante carnivore pe pervaz. Ne-am continuat relaţia, povestea, am adăugat la ea amintiri, excursii, promisiuni, magneţi, borcane de condimente, multe „prima dată când“, fotografii, cadouri, prieteni, dezamăgiri şi ele, pe-acolo.

Cea mai bună versiune de prezent

Am vorbit aici despre el, Daniel, nume care nu mi-aş fi închipuit vreodată că va descrie bărbatul care-mi va aduce cea mai puternică şi sigură relaţie de care ştiu, la care pot visa.

A sosit într-un septembrie, acel septembrie pe care pun atât accent, căci este debutul unei vieţi aşa cum eu mi-am dorit-o. A sosit, mi-a zâmbit şi mi-a devenit, rând pe rând, cel mai bun prieten şi cel mai bun amant în acelaşi timp. Acum mă uit în urmă şi pot să revăd povestea, căci acum este clară.

Nu cred în predestinare, iar acum, după ce l-am cunoscut pe el, chiar nu mai cred în a-ţi bate viitorul în cuie, dându-i voie să fie o dezamăgire dacă soarta cumva calcă greşit.

Am învăţat de la el, aşa cum multe-am prins de la toţi cei ce s-au perindat prin calea mea, că trebuie să te bucuri de prezent, iar acum, cu el, este cea mai bună versiune de prezent pe care mi-o pot imagina.

Laura este fata obişnuită de pe stradă, din metrou, cu părul castaniu şi ochii căprui. Nu spune multe, nu arată multe, dar se simte în largul ei când scrie şi citeşte. S-a mutat din Timişoara, pasionată de agitaţia Bucureştilor, şi lucrează în presă de câţiva ani. Iubeşte mult căţeii şi să gătească şi îşi doreşte să le aibă, mereu, pe amândouă, alături de iubitul ei.