Divorţul de argint

Rata divorţurilor după 60 de ani a crescut în ultimii ani FOTO Shutterstock

„Astăzi facem totul mai târziu. Indiferent că este vorba de farse à la Sir Michael Jagger jucate în faţa a mii de spectatori sau cucerirea muntelui Everest pentru a doua oară, precum Tamae Watanabe, la 73 de ani. Cu cât se trăieşte mai mult, umanitatea refuză din ce în ce mai mult să se aşeze, să-şi ridice picioarele şi să se liniştească la bătrâneţe”, spune jurnalistul Neil Tweedie de la „The Telegraph”.

Tweedie se referă la un fenomen care a luat amploare în ultimii ani agitaţi ai lumii, în care bătrâneţea parodiază tinereţea. Iar dovada cea mai evidente este în domeniul divorţurilor. Aşa-numita „separare de argint”, adică divorţul după 60 de ani şi 40 de ani de căsnicie, pare să fie o tendinţă ajutată de statistici, depăşind trendul în coborâre al divorţurilor obişnuite.

Actriţa Diana Quick avea 61 de ani când a divorţat de actorul şi soţul său, Bill Nighy, după 27 de ani de căsnicie. Quick a vorbit într-un interviu acordat ziarului „The Telegraph” despre firescul separării, chiar şi la o vârstă înaintată. „Sunt din ce în ce mai multe cupluri care se despart după vârsta de 60 de ani şi unul dintre motivele importante este că acum pot. Economic vorbind, au mai multă independenţă”, este de părere actriţa.

Fostul vicepreşedinte america Al Gore (64 de ani) a divorţat de soţia sa, Tipper, în 2010, după 40 de ani de mariaj. Şi actorul Arnold Schwarzenegger (65) s-a separat de Maria Shriver, soţia sa timp de 25 de ani. „Oamenii simt că dacă nu fac pasul acesta atunci, nu-l vor mai face niciodată”, este de părere Geraldine Bedell, editor al site-ului Gransnet.

Iar statisticile o susţin. Acum trei ani, 11.500 de persoane din Anglia şi Ţara Galiilor, cu vârste de peste 60 de ani, au divorţat. În 2010, numărul crescuse la 14.600. Cu toate că divorţurile de argint reprezintă doar 5% din total, cifra continuă să crească, în timp ce rata totală a divorţurilor a scăzut la un nivel atins în 1970. Motivele pentru care se întâmplă sunt variate, dar pentru mulţi soţi dezamăgiţi răspunsul clasic este „pentru că pot”.

Cuplurile pensionate din clasa mijlocie deţin proprietăţi îndeajuns de valoroase încât să poată asigura atât soţului, cât şi soţiei posibilitatea de a începe din nou. Acestui fapt i se adaugă boom-ului demografic şi mentalităţii cultivate în perioada 1960-1970, că viaţa trebuie trăită, nu îndurată. Iar când copiii cresc şi pleacă de acasă, ce-i poate opri pe soţi să-şi trăiască viaţa?

„Acest lucru va deveni obişnuinţă, este inevitabil”, a spus Ros Altmann, director al companiei Saga. „Sunt foarte multe persoane care ajung la 60 de ani, ai căror părinţi încă trăiesc, iar asta îi face să înţeleagă că viaţa nu se termină la pensie. Mai au mult în faţă şi se gândesc la ce vor ei să facă, de fapt”, a explicat Altmann.

Sue Plumtree, din Richmond, Anglia, şi-a părăsit soţul în 2004, exact înainte să împlinească 60 de ani. Astăzi lucrează ca antrenor de viaţă. „Am fost căsătorită timp de 37 de ani până când mi-am dat seama că merit mai bine. Nu este vorba că nu-l mai iubeam, pur şi simplu a venit momentul pentru o viaţă mai bună. Şi a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o”, a povestit Plumtree pentru „The Telegraph”. „Nu pot descrie cât de incitantă este această vârstă. Muncesc şi sunt pasionată de ce fac, ţin discursuri şi împărtăşesc tot ce am învăţat în viaţă. Am un scop pe care înainte nu-l aveam. Eram nefericită într-o relaţie şi nu ştiam că am puterea să schimb lucrurile”, a mărturisit Sue.

Foamea de „împlinire” în viaţa de după pensie este o consecinţă a longevităţii. „Multe dintre căsniciile care, în deceniile trecute, s-ar fi terminat la moarte, astăzi se termină la divorţ. Nu poţi divorţa dacă eşti mort, nu?”, spune Betsey Stevenson de la Universitatea din Pennsylvania, autoare a unui studiu despre mariaj şi divorţ.CuDiv

Sociologul american Susan Brown împarte evoluţia vieţii conjugale în perioade distincte. Prima a fost „faza instituţională”, în care mariajul era privit ca un aranjament economic esenţial. A fost urmată, chiar după Cel De-al Doilea Război Mondial, de „faza de tovărăşie”, în care bărbaţii şi femeile erau judecaţi după rolurile convenţionale de cel care asigură pâinea şi casnică. A fost o fază care a ţinut numai de nevoile personale şi un mariaj tradiţional care dura decenii, în care el trebuia să-şi mănânce cartofii într-un fel anume. „Printre acele femei care şi-au părăsit soţii există sentimentul că ei nu au încercat niciodată îndeajuns de mult, că de ei trebuiau să aibă grijă doar”, spune Bedell.

„Pensionarea este un punct de răscruce pentru cupluri. Foarte multe femei de peste 50 de ani spun că s-au neglijat pentru a avea grijă de familie şi de copiii care, ulterior, au părăsit cuibul. Atunci este momentul în care ele simt că-şi pot recupera identitatea, se pot satisface aşa cum şi-au dorit mereu”, explică ea.

Eliberarea din „tirania” bărbaţilor li se potriveşte unora dintre femeile eliberate, dar pentru cele mai multe, divorţul de argint înseamnă suferinţă şi vulnerabilitate, pentru că este cauza infidelităţii masculine. 

„Mult mai multe femei la 60 de ani sunt singure acum, iar asta nu este decizia lor neapărat”, spune Altmann. „Cele mai multe femei se aşteptau ca soţii lor să le asigure o viaţă liniştită după pensie, de exemplu, şi deodată, ei nu mai sunt acolo. Poate criza de vârstă mijlocie are loc mult mai târziu acum. Bărbaţii ajung la 60 de ani şi se gândesc că vor mai mult, aşa cum voiau când aveau 40 de ani. Poate că totul se întâmplă mai târziu acum, de vreme ce oamenii trăiesc mai mult şi fac copii mai târziu”, este de părere Altmann.

Dar pentru Sue Plumtree, divorţul târziu a fost o formă de eliberare. Iniţial, soţul ei, în vârstă de 69 de ani, a primit vestea „cu furie, amărăciune şi tristeţe”, dar cu timpul s-a reinventat, la rândul său. „Acum s-a mutat peste ocean şi face campanii pentru protejarea mediului. Sunt foarte mândră de el. Trăieşte viaţa pe care trebuia să o aibă. Asta îl împlineşte pe el, ştiu asta”, mărturiseşte Plumtree.

„Oamenii se iubesc, dar câteodată nu funcţionează aşa pentru cealaltă persoană. Aveam o listă lungă cu tot ce-a spus şi a făcut el greşit, ca evidenţă a faptului că era vina lui. Au trecut nişte ani până să văd şi contribuţia mea la eşecul căsniciei şi nu a fost un lucru simplu. L-am rănit în diferite moduri, cerându-i să se schimbe, criticându-l şi controlându-l mereu. Iar partea minunată este că odată ce mi-am dat seama de asta voi ştii, când sau dacă mă voi îndrăgosti din nou, ce să nu mai fac”, mărturiseşte Sue Plumtree, după 60 de ani.