Despre asta era întreaga viaţă, despre educarea unui timp care nu e al tău

Ne facem timp să vorbim despre toate astea în fiecare zi. Să scriem despre ele, să le numim fluturi, păcate, carme sau cruci, când toate nu sunt nimic altceva decât clipe care prin iubirea sau tristeţea lor se prelungesc. Devin vremuri când vorbim despre ele la trecut, însă rămân întotdeauna clipe ale unei întâlniri în care toţi am greşit sau am uitat, ori de câte ori vrem din ele ceva pentru mai târziu.

Cea mai dificilă încercare a unui timp în care oricine putea să dea năvală şi să pretindă că a fost în viaţa ta de la început era să fii autentic. Mai mult decât atât, era un întreg truc să faci din întâlnirea a doi oameni o vreme bună, adică să le dai timp să crească împreună- idei, fluturi, oameni de hârtie, credinţe, pete de nisip, o galerie de portrete dragi cu cele mai frumoase chipuri din viaţa lor, una croşetată împreună. Niciodată compromisuri. Ştiai, de fapt, dacă aveai o educaţie meritată, că prima bună manieră pe care Dumnezeu te rugase să o însuşeşti era aceea de a respecta timpul tău ca pe al celorlalţi: pentru că nimic din zilele viitoare ale unui om nu ar fi putut să îi dea o viaţă nouă. Treptat, începeai să ai mici acte de rebeliune: să constaţi că timpul tău nu e de ajuns fie pentru că alţii iau cu poftă din el, fie pentru că fiinţe foarte diferite de tine au preferat să creadă că nu e momentul potrivit să se înhame în timpul tău. Te frustrai: scriai o bibliotecă de idei, alegeai cafenele pentru microterapii spumate, povesteai tot ce puteai din întâlnirea nesincronizată, ca durerea să se ducă în timp.

Pentru că despre asta era întreaga viaţă, despre educarea unui timp care nu e al tău.

Învăţasem însă că trebuie să ştii să pierzi, să creşti, să ierţi şi să încerci timpul. Iar despre asta păreau să nu ştie nimic cei care spuneau că două drumuri călcate de aceiaşi oameni în momente diferite ale zilei nu erau decât nesincronizări cochete, aşa cum întâlnirea a doi oameni care trăiesc cu frica timpului laolaltă era o coincidenţă, de preferat fericită. Am învăţat că sunt oameni care fac din coincidenţe daturi ale lui Dumnezeu, mici amin-uri fără de care viaţa nu ar fi fost la fel, pe care trebuia să le ai ca să poţi fi. Am aflat apoi că toate regretele înseamnă să arunci timpul într-o poveste decantată, în paharul de apă al altuia, care în pragul ultimei sorbiri o să vadă pe fundul sticlei grăunţa unei dimineţi în care îi spui că „iartă-mă” şi „te iubesc” sunt principii ale unui târziu preferat în pofida unei veşnicii. Cele două veneau una după alta, întotdeauna, privind către părinţi, bunici, prieteni foarte dragi, către umbre care altădată au fost lumina ochilor noşti, ochi care priveau altfel. Pentru că era alt timp. De asemenea, pentru că unele lucruri nu se schimbă niciodată. De pildă, oamenii. Aşa ajung toţi să se identifice cu mici lucruri din cei mai frumoşi şi neautentici ani trăiţi vreodată, pentru că din fiinţe cu sânge cald ajung imaginile unor tipologii austere, ale unor idei despre virtuoşi, egoişti, înţelepţi sau făţarnici.

Iar noi nu vrem ca toată viaţa noastră să se spună despre ei. Pentru că abia atunci, îţi dai seama că ea este despre timp. Despre timpul tău.

Mai târziu, îmbrăţişezi oameni care s-au ivit în timpul tău şi par să îl fi trăit la fel cu al lor. Ei sunt cei cu care rămâi împreună. Sunt cei cu care împrumuţi poveşti şi de la care furi răgazul de a te asculta pe tine prin gura altuia. Zâmbeşti când auzi că sunt oamenii care au crescut cu cei mai buclucaşi câini, cele mai tărcate convingeri, cele mai zgomotoase copilării, cele mai savuroase capricii. Sunt magicienii care îţi spun că nu ţi s-a părut, că e posibil să fi pierdut o minge pe mânecă şi să o găseşti după ureche. Întâmplările colorate din viaţa unui om au întotdeauna voinţă de putere. Decid să apară unde nu te gândeşti şi în faţa cui ai fi bănuit mai puţin. Cu toate astea, aceste întâlniri fericite se despart, măcar din cauza ambalajului: nuanţele fac ca un curcubeu să devină cer sau băltoacă, şi aşa afli că Dumnezeu trimisese în lume un copil cu perechea nepotrivită, că Celălalt era omul perfect, care i-ar fi dat bine şi rău într-un pumn de fericire cu justă măsură, dar că îl întâlnise într-un moment în care el avea palma strânsă şi ea o mână întinsă, că ultimul prieten a devenit amic pentru că îl privise în potenţă, şi nu în act, iar el nu avea să se schimbe niciodată.

Pentru fiecare speţă, explicaţia era simplă: nu era timpul.

Dar ne facem timp să povestim despre toate astea în fiecare zi. Să scriem despre ele, să le numim fluturi, păcate, carme sau cruci, când toate nu sunt nimic altceva decât clipe care prin iubirea sau tristeţea lor se prelungesc. Devin vremuri, când vorbim despre ele la trecut, însă rămân întotdeauna timpuri ale unei întâlniri în care toţi am greşit sau am uitat, ori de câte ori vrem din ele ceva pentru mai târziu. Pentru că mai târziu înseamnă viitor: un timp în care oricine sau orice, dacă se întâmplă să fie cum ai fi vrut, fără să i-o ceri, înseamnă că trebuia să fie acolo. Întotdeauna în timp.

Am învăţat să îmi spun că atunci când mint că nu mai am timp pentru ceva, îmi spun, de fapt, adevărul despre lipsa de răbdare pe care mi-o nutreşte un obiect sau o fiinţă, ajunse pasive. Am învăţat să intuiesc că atunci când cineva nu are timp pentru ale mele, înseamnă uneori că nu mai are dorinţă pentru ele. Am învăţat să desluşesc printre rânduri ori de câte ori curând semnifică incertitudinea celuilalt, la fel de bine cum din când în când are aceeaşi noimă cu în lipsă de altceva.

Acum e cel mai mare curaj pe care îl poate avea cineva care îşi asumă că trăieşte în timp.