Butonul „On/Off“ - povestea unei iubiri printre jaloanele timpului

0
Publicat:
Ultima actualizare:
corbis

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Poveştile de iubire nu vin niciodată atunci când sunt aşteptate. Nu cedează lacrimilor şi nici rugăciunilor în miez de noapte. Ele vin când vor şi poate când trebuie, deşi, nu de multe ori, le desluşim logica sau lecţia.

A mea a venit pe un final de noiembrie 2010. Trebuia să mă întâlnesc cu prietena mea Alecsandra la metrou la Universitate şi am întârziat jumătate de oră. Am găsit-o liniştită, deloc nervoasă, lucru suspect de altfel, spunându-mi că un amic i-a ţinut companie şi că el va veni cu noi la bere, dacă nu mă deranjează.

Iniţial l-am văzut de la spate, vorbea la telefon. Apoi s-a întors şi a făcut cunoştinţă cu mine – un tip slab, cu o barbă stufoasă, ochi mari, căprui şi mâini fine. „You had me at hello“, asta-mi venea să zic, intrigată de individul cu replici acide, îmbrăcat într-un palton gri.

După ce-am băut o bere, drumurile ni s-au despărţit, iar eu m-am aşezat pe nişte trepte şi i-am spus Alecsandrei: „Eu cu băiatul ăsta am să fiu“.

Nu s-a mai întâmplat nimic până când, la început de ianuarie 2011, i-am cerut prietenei mele numărul lui de telefon şi i-am dat un mesaj prin care l-am invitat în oraş.

Începutul

A fost cea mai frumoasă primă-întâlnire  –  am vorbit toate prostiile din lume, am râs şi m-am ameţit cu votcă şi suc de portocale, în timp ce el, periodic, făcea semn chelnerului  – „încă un rând, băiete“. „Ce domnişoară se îmbată la prima întâlnire?“, îmi zicea în timp ce mă conducea spre taxi. Ce fericită eram, şi el ce frumos mă privea! Se uita la mine cu ochi mari, de parcă eram făcută din sticlă şi nu voia să mă spargă...

L-am iubit şi îl iubesc cu fiecare celulă din mine. Mă simt legată de el şi simt cum şi locul lui este lângă mine. Ne potrivim şi ne cunoaştem. Sau poate sunt doar nebună.

Uneori mă văd în rol de bătrâna din „Marile Speranţe“, îmbrăcată în rochie de mireasă, într-o casă mucegăită, plângând după un bărbat ce nu s-a obosit să-mi aducă o portocală când eram moartă de răcită.

Un egoist, lipsit de suflet şi umanitate. Tranşant. Dureros în cuvinte şi lipsit de compasiune. Un om rău.

„Chiar tot ce ţi se întâmplă rău e din cauza mea?!“, mă întreba urlând. „DA, DA, DA! TU eşti vinovat! Tu, cu al tău suflet inexistent, eşti vinovat pentru toată nefericirea mea.“

Relaţia dintre noi s-a legat în mai 2011 şi a ţinut fix un an şi o lună. Au fost multe momente frumoase. La aniversarea de un an, eu am cumpărat o prăjitură cu o lumânare în formă de 1, iar el a făcut la fel, fără să ne vorbim. Îmi scria şi îmi aducea flori, aceleaşi care a ţinut el minte că-mi plac. Ne jucam şi ne uitam la sute de filme. El făcea muzică, iar eu scriam. „Când am să-mi lansez prima carte, vii să pui muzică, da?“  –  „Da.“

N-a fost niciodată doar un singur vinovat, am fost doi. Poate doar când ne-am despărţit. Ba nu, când el s-a despărţit de mine.

A doua zi trebuia să plecăm la mare, iar el, cu câteva ore înainte de asta, mi-a spus: „Nu mai pot“. Şi a plecat. Fără cuvinte frumoase şi fără explicaţii. M-a lăsat în genunchi, fără aer, şi a plecat, două etaje mai jos, la bunul nostru prieten comun. A doua zi, m-am dus şi eu la mare.

Între agonie şi extaz

Durerea provocată de o despărţire neanunţată, neanticipată, nu are echivalent. M-am simţit trădată şi fără sens. Aproape o lună am trăit în acelaşi bloc, eu la 6, el la 4, fără să ne vedem. „Te visez noaptea şi vorbesc în somn. Te iubesc şi te voi iubi mereu, dar simţeam că mergem din ce în ce mai rău“, asta mi-a zis. Şi poate aşa era. Dar mai conta?

Tot ce conta erau depresia şi vidul din viaţa mea. Disperarea. Ce mă fac fără el? Cum trăieşti fără o jumătate?

Nu mai înţelegeam cât pot să plâng şi nu mai înţelegeam de ce uneori râdeam, când în inima mea era gol. Slăbisem enorm şi-i exasperasem pe cei din jur cu drama mea. Cu tragedia în care mă aflam. Înnebunisem.

Punct. Şi de la capăt

M-am hotărât să plec din ţară. O gaşcă de prieteni, să experimentăm, să ne găsim rostul în Londra. Creativitatea îmi dispăruse la un job infect şi în afară de părinţi, care m-au susţinut mereu, şi bunici, nu mă mai ţinea nimic în România.

Da, am vrut să fug şi de el. Cu toate astea, cu trei săptămâni înainte să plec, ne-am împăcat.

Ştiam că dacă n-aş fi plecat nu s-ar fi întâmplat asta, aşa că timpul petrecut împreună a fost liniştit şi frumos.

Am ajuns pe tărâm britanic şi niciunul din noi nu renunţa la celălalt. Aveam o comunicare chiar mai bună decât în ţară  –  vorbeam zilnic, ne sunam.

A venit el la mine, am fost eu în ţară. Nu eram împreună, deşi de fiecare dată când ne vedeam eram aşa.

Au fost certuri înfiorătoare, am avut săptămâni în care nu am ieşit din casă şi zile întregi în care nu m-am schimbat din pijama.

Mi-am contemplat fosta relaţie pe toate părţile, mi-am analizat fiecare greşeală în parte, mi-am pus obsesiv aceleaşi întrebări, am scris, am plâns, n-am mai vorbit şi totul până într-o zi în care nu m-a mai durut. În acea zi am aflat că timpul chiar vindecă răni, indiferent cât de clişeistică este această expresie.

Din clipa în care am ieşit din perioada mea neagră, durerea a dispărut, am putut iar să respir şi vă spun sincer, oricât aş mai suferi, nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo.

După un an, m-am reîntors în ţară  – ne-am văzut periodic, aceeaşi pasiune şi aceeaşi familiaritate. Au existat alte femei, au existat alţi bărbaţi. Nici de o parte, nici de alta nu s-a mai prins o relaţie.

Pe final de vara trecută am început iar să avem „ceva“. Am încercat să nu mai pun presiune, să nu mai pun întrebări, să nu mai discut despre sentimente.

Într-o zi, nu am mai putut  –  „mă, noi ne-am împăcat? Tu vrei ca în viaţa asta să fii cu mine?“. „Da“, mi-au auzit urechile.

La nicio săptămână după aceste vorbe, am plecat de la el cu un sărut pe buze şi planul că miercuri mergem la film. Era luni. Nu am mai vorbit aproape două luni după asta, fără să ne fi certat, fără să discutăm.

Acum o luăm iar de la capăt, până când?

Suntem ca doi magneţi. Când ne întâlnim, chiar dacă nu ne-am văzut o perioadă de timp, o luăm de unde am lăsat-o. Nu ni s-a consumat povestea ilogică, stupidă, obositoare şi uneori frumoasă.

E un om introvertit, pe alocuri imatur, egoist şi comod. Nu mă iubeşte cum vreau eu. Dar mă iubeşte. Îmi dau seama de asta dimineaţa, când ne trezim împreună, şi-l văd privin-
du-mă ca-n prima zi, fericit că sunt lângă el. Mă iubeşte chiar dacă în structura lui fundamental şubredă nu va şti să mă păstreze.

Iar eu? Eu caut cuvinte potrivite să fim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Îmi păstrez cu stoicism ideea că locul nostru este unul lângă celălalt şi păşesc agale în timp, până când mi se va confirma sau nu acest lucru.

Sunt o răsfăţată care şi-ar dori ca toate lucrurile să se întâmple atunci când bate din picior. Nu sunt nici pe departe perfectă în firea şi iubirea mea.

Pun multe întrebări şi nu ştiu dacă povestea ne va fi cu happy end, atunci când primesc răspunsuri, cu privire la „noi“, de genul „nu ştiu ce să zic, o să vedem“.

Ştiu sigur doar că iubirea-mi va rămâne, chiar dacă omul de lângă mine decide să plece. ;

Ana Tepşanu este o fată fundamental idealistă care încearcă să-şi înfrunte scepticismul oferit de experienţele vieţii. Ana este jurnalistă şi speră ca, într-o zi, să scrie o carte şi să creeze ceva semnificativ. Până atunci, se ocupă cu mare grijă de blogul ei, www.nu-sunt-printesa.blogspot.com, pe care-l ajută să se dezvolte de vreo şase ani încoace. Speră să viziteze cât mai mult din lumea asta mare şi să trăiască o iubire cu happy ending.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite