În slujba morţii: poveşti cutremurătoare spuse de angajaţii care execută condamnaţi la moarte

Informaţiile care apar în mass-media despre condamnaţii la moarte se axează, de regulă, pe detalii despre deţinuţi: dacă au regret crima înfăptuită, ultima cină, drumul către camera morţii. Însă poveştile „călăilor“, aşa cum sunt percepuţi adesea angajaţii din închisorile unde sunt executaţi condamnaţii, problemele morale pe care le implică o astfel de ocupaţie, sunt adesea la fel de impresionante.

Angajaţii în slujba morţii din închisorile americane unde sunt duse la îndeplinire sentinţele de condamnare la moarte nu s-au născut călăi, nu sunt altfel construiţi decât orice altă persoană. Iar munca pe care uneori o fac şi zeci de ani, unii dintre ei până când ies la pensie, i-a pus adesea în faţa unor probleme morale şi încercări emoţionale sisifice.

Nu sunt mulţi cei care au un psihic suficient de puternic pentru a rezista într-un astfel de loc, care pot accepta că ceea ce fac este doar o slujbă sau care nu ajung, într-un final, să tragă concluzii amare referitoare la justeţea unei decizii prin care se ia viaţa unui om. Cutremurătoare sunt mai ales mărturiile executanţilor direcţi ai pedepselor cu moartea, cei care au legat deţinuţii, le-au administrat injecţiile letale sau i-au pregătit pentru scaunul electric, relatări redate de publicaţia americană Huffington Post.

Fie că sunt gardieni, angajaţi care ajută la îndeplinirea sentinţei, directori de închisoare, fie preoţi care au încercat să le uşureze sufletul condamnaţilor înainte de a trece pragul morţii, poveştile acestora nu fac decât să ofere o imagine asupra trăirilor intense care devin, într-un mod bizar, obligaţie de serviciu. 

FOTO badgeronline.co.uk

Gardianul

„Am instruit bărbaţi şi femei de bună credinţă să ia viaţa unui alte fiinţe umane“, şi-a început mărturisirea Frank Thompson (foto jos), acum în vârstă de 72, care a lucrat ca administrator şi gardian în sistemul de detenţie din Oregon şi Arkansas până în 1998, când s-a pensionat. 

FOTO Huffington Post 

Anul trecut, Thompson a depus o declaraţie la echivalentul „parlamentului“ local al statului Oregon (legislatura de stat) prin care se poziţionează în favoarea abolirii pedepsei cu moartea, pe care o consideră un exemplu de „politică publică eşuată“.

Am susţinut pedeapsa cu moartea până când am devenit administrator de închisoare. Nu sunt slab de înger când vine vorba de crime. Pedeapsa capitală mi-a fost inoculată ca fiind o sancţiune potrivită pentru anumite fapte. Am fost numit să fac parte din comisia care a implementat în Oregon primul protocol referitor la aplicarea pedepsei capitale, aşa că am ajuns să fiu expus la fiecare nuanţă a procesului pe care îl presupune pedeapsa cu moartea. Acesta a fost declicul care m-a determinat să mă gândesc la fisurile care ştiam, în adâncul meu, că există în aplicarea acestei sentinţe. O pedeapsă administrată în ciuda lipsei dovezilor că astfel s-ar rezolva ceva, că ar duce la creşterea gradului de siguranţă publică, explică fostul gardian ceea ce a ajuns să creadă despre munca făcută zeci de ani.

Acesta relatează executarea unei pedepse capitale, când a trebuit să-l lege pe condamnat, iar acesta l-a privit în ochi şi i s-a plâns, cu puţin timp înainte să-i fie administrată injecţia letală, că îl strâng prea tare curelele: „Şefule, mă dor mâinile.“
„Le-am dat ordin celor care mă asistau să-i slăbească puţin legăturile. Acesta a fost un gest de compasiune într-o realitate care altfel este teribilă, oricum a-i privi-o. Pentru că noi nu ne aflam acolo ca să-i producem durere; munca noastră era aceea de a-i provoca decesul într-un mod cât se poate de uman. Datorită trecutului meu militar în Vietnam, am pus mereu accentul pe instruire. Mi-am instruit la nesfârşit subalternii care executau sentinţa. I-am instruit în asemenea măsură încât, într-o bună zi, căpitanul de instrucţie mi-a spus că îi obosesc prea mult. I-am spus «Foarte bine. Trimite-i înapoi ca să-i mai pun să facă totul încă o dată ». Nu doream decât să-i scap de teama de a face această meserie. Să conducem procesul execuţiei cu demnitate pentru toţi cei implicaţi reprezenta o motivaţie puternică în ceea ce trebuia să facem acolo. Am aflat în acel timp că unii dintre angajaţii care făceau parte din echipa de execuţie nu luaseră niciodată parte la o astfel de procedură şi nici nu activaseră în domenii în care mor oameni. Aşa că erau afectaţi în mare măsură. În asemenea măsură încât îşi cautau alt loc de muncă.“

Birocratul

"Această îndeletnicire te omoră dacă te gândeşti tot timpul la ea“, spune la rândul său Terry Collins (foto jos), în vârstă de 61 de ani, care a lucrat timp de 32 de ani în sistemul corecţional, ultima dată ca director al Departamentului de Reabilitare şi Corecţie din Ohio. Însă înainte de această funcţie a fost gardian în două închisori din Ohio. Collins a explicat pentru Huffington Post că deşi a început această carieră cu gândul că pedeapsa cu moartea este justă, anii de experienţă în domeniu i-au schimbat concepţia asupra acestui sistem.

FOTO Huffington Post 

„Am fost martor la 32 de execuţii. Ca director regional, a trebuit să fiu prezent în camera de control. Adesea am fost întrebat ce cred despre pedeapsa cu moartea, iar condamnaţilor le spuneam: «Nu ştiu dacă eşti sau nu vinovat, dar judecătorii spun că locul tău este aici» (...) Însă întrebarea pe care nu am putut să mi-o scot niciodată din minte era dacă sistemul făcea ceea ce trebuie. Nu cred că în timpul mandatului meu a fost executat vreun deţinut care a fost nevinovat. Dar nu pot să ştiu acest lucru cu certitudine. Pe de altă parte, este un lucru dovedit şi ştiut că nouă oameni din acest stat au fost exectuaţi, iar mai târziu s-a aflat că erau nevinovaţi. La rândul meu, am condus în afara închisorii oameni despre care s-a decis după un timp că nu erau vinovaţi. Nu cred că poţi să faci greşeli atunci când se pune problema să iei viaţa cuiva. Am avut un caz al unui deţinut care mi-a spus ani la rând că este nevinovat. După cinci sau şapte ani l-am condus până la poarta închisorii. Eram pe scări când mi-a spus: «Vedeţi, v-am spus, domnule Collins. Nu eram vinovat». Tot ce am putut să-i răspund a fost «Îmi pare rău»“, şi-a reamintit fostul gardian şi director. 

Din punctul de vedere al directorului, deţinuţii şi angajaţii sunt despărţiţi de o linie foarte fină: „Nu poţi să fii prea prietenos, dar trebuie să-ţi aminteşti mereu că ai de-a face cu fiinţe umane. (…) A trebuit să găsesc o cale prin care să mă detaşez de munca mea. Unii oameni nu pot găsi această cale. Dar această meserie te omoară dacă te gândeşti la ea tot timpul.“

Preotul

În cei 15 ani petrecuţi ca preot în Departamentul Corecţional din Texas, reverendul Carroll “Bud” Pickett (foto jos), acum în vârstă de 83 de ani, a însoţit de 95 de ori condamnaţii pe drumul morţii. 

FOTO Huffington Post 

În 1995, în ziua în care a ieşit la pensie, Pickett a anunţat public că este împotriva pedepsei cu moartea, lucru pe care nu-l putea afirma ca angajat al sistemului. De la acel moment a militat pentru abolirea pedepsei cu moartea şi, în 2009, a publicat o carte în care relatează experienţele din timpul misiunii sale ca preot al condamnaţilor la moarte.

Acesta a explicat într-o scrisoare adresată publicaţiei Huffington Post că se confruntă cu grave probleme de sănătate şi că doctorii pe care i-a consultat au ajuns la concluzia că, în mare parte, problemele sale, inclusiv cele cu inima, se datorează stresului acumulat în anii în care a fost alături de condamnaţii la moarte.

Faptul că am asistat de aproape 100 de ori la execuţii, că am privit oameni nevinovaţi în timp ce sunt ucişi, faptul că am văzut oameni plini de căinţă cum sunt omorâţi, fiind martor la suferinţa familiilor lor, toate acestea nu-mi pot ieşi din minte. Regret toate astea la fel cum le regretam şi săptămâna trecută. M-am retras din toate activităţile care au avut legătură cu ceea ce am făcut. Sunt om şi am făcut ce am putut mai bine, dar acum plătesc pentru că am făcut ceea ce simt că este corect. Am oferit totul, iar acum a venit momentul să dau obolul. Am dus lupta cea dreaptă. am alergat în direcţia bună şi acum trebuie să plătesc preţul, s-a confesat reverendul Carroll “Bud” Pickett pe patul de suferinţă. 

„Călăul“

“Nu ştiu care îmi sunt duşmanii“, mărturiseşte Jerry Givens (foto jos), în vârstă de 62 de ani, care a lucrat timp de 23 de ani în cadrul Departamentului Corecţional din Virginia, ca ofiţer, locotenent şi căpitan, până când a ieşit la pensie, în 1999. Majoritatea execuţiilor le-a dus la îndeplinire în perioada în care a activat ca locotenent în cadrul fostului penitenciar de stat din Richmond, Virginia.

FOTO Huffington Post 

„Una dintre îndatoririle principale ca angajat în închisoare este să salvezi vieţi: oamenii să fie în siguranţă, să previi sinuciderile. Însă atunci când a trebuit să duc execuţii la îndeplinire, a fost nevoie să mă transform într-o persoană care lua o viaţă. Familia mea nu ştie multe dintre cele pe care le-am făcut. Mulţi călăi îşi ascund identitatea pentru ca familiile lor să fie în siguranţă. Mulţi oameni dispreţuiesc executanţii acestor sentinţe. Nu ştiu care îmi sunt duşmanii. Trebuie să te întăreşti psihic gândind că deţinutul este vinovat. A trebuit să ajung să cred fără umbră de îndoială că era vinovat şi că îşi merita pedeapsa. M-am rugat întotdeauna Domnului să nu ajung să execut un nevinovat“, s-a confesat Givens.

Bărbatul spune că şi-a setat la un moment dat să ducă la bun sfârşit 100 de execuţii şi să se oprească. „Dar Dumnezeu a considerat că sunt de ajuns 62. M-am gândit că altfel aş fi ajuns să execut un nevinovat. (...) Efectele se făceau simţite puternic după prima şi a doua execuţie. Dar în Virginia, execuţiile ajunseseră să aibă loc atât de regulat, încât te obişnuiai cu ele. Când un caz avea parte de multă publicitate, îţi lua un timp să te calmezi. Uneori luam o pauză de două sau trei zile. Alteori, o lună sau două. Toţi condamnaţii pe care urma să-i executăm erau îmbrăcaţi în denim albastru, pantaloni şi cămaşă. În cazul electroctrocutărilor aveam nevoie de un burete din material natural pe care îl laşi la înmuiat într-o saramură timp de 24 de ore. Apoi le razi condamnaţilor părul de pe cap şi de pe picioare pentru ca electrozii să facă aşa cum trebuie contact. Îmi amintesc de un tip căruia i-am suflecat pantalonii. Însă în timp ce acesta avea convulsii, pantalonul a căzut la loc şi a luat foc. A trebuit să-i tăiem cracul pantalonului după ce s-a întâmplat“, a descris Jerry Givens etape din procesul de execuţie.

Acesta consideră că societatea îi vede pe condamnaţii la moartea ca pe un fel de animale.

Însă eu îi consider oameni. Mă uit dincolo de crimă. Încerc să înţeleg că la un moment dat au fost copii. Ce s-a întâmplat cu băieţelul acela? Pentru că omul ăsta urmează să piardă totul. Ce simte în acel moment? Un condamnat s-a botezat în ziua de dinaintea execuţiei, iar unii dintre ofiţerii corecţionali au luat parte la botez. Unii au spus că stăteam prea aproape de el. Nu am stat prea aproape. Aceasta este natura umană. Dincolo de toate, este tot fratele meu. Pe culoarul morţii ai două tipuri de oameni: vinovaţii şi nevinovaţii. Şi când ai de-a face atât cu vinovaţi, cât şi cu nevinovaţi, nu ar trebui să existe culoarul morţii, este concluzia la care a ajuns „călăul“ Jerry Givens după 62 de execuţii la care a participat.