Ce poate fi mai simplu în rezolvarea afuristului ăsta de exerciţiu decât să aplici proprietatea fundamentală a proporţiilor: produsul mezilor este egal cu produsul extremilor. Şi de-aici... Degeaba îţi explic şi ţie... Nici ea nu ştie! Eu ştiu. După 40 de ani încă mai ştiu! Asta înseamnă că învăţătura mi s-a lipit de scoarţa creierului. S-a lipit temeinic, s-a lipit până la moarte. Tu ai murit fără să ştii „proprietatea fundamentală a proporţiilor”. Eu ştiu, dar ea nu profită că eu ştiu, i-am explicat de trei ori, băi, tată!

Se uită aiurea în pagina caietului. Unde, dracu’, se gândeşte? La smartphone, la internet, la YouTube?... (Dar tu habar n-ai ce sunt astea!) Îmi vine să... să-i trag una după ceafă, s-o trezesc... Dar o să plângă şi gata cu matematica! N-o să mai vrea deloc să mă asculte când îi explic pentru a patra oară. Abia aşteaptă finalul: o scatoalcă după ceafă. Asta şi merită! Cu orice risc! Să mă reclame la Protecţia Copilului. Numai să îndrăznească! Să vezi ce „proporţii“ le trag eu ăstora de la „protecţie“! La câte scatoalce mi-ai tras, băi, tată, ar fi trebuit să înfunzi puşcăria, băgat de „protecţia“ asta, ai avut noroc că nu exista pe vremea noastră... Dar tu nu m-ai bătut din cauza „proporţiilor“.

Mi-ai explicat de vreo şapte ori cum se face nodul. Lemn! Bătut în cap! Dobitoc!   

Să-i explic exerciţiul pe un ton mai senin, jucăuş, mai pedagogic?... Eram de vârsta ei... Sau eram deja la liceu?... Când m-ai luat în bucătărie să-mi arăţi cum se face nodul la cravată. (Ai expediat-o pe mama.) Gata, eşti bărbat, trebuie să ştii să-ţi faci nodul, nu să ţi-l facă vreo femeie! (N-am înţeles nimic din introducerea ta.) Ai început să înfăşori cravata mea neagră pe degetele tale groase ca nişte şuruburi bătute în tabla locomotivei, degetele tale arse de ulei, de ger şi arşiţe, tăbăcite de strânsura cheii franceze la motoarele Diesel. Mi-ai explicat de vreo şapte ori cum se face nodul. Lemn! Bătut în cap! Dobitoc! De două ori am încercat să fac nodul, dar îmi strângeai cu disperare mâinile cu degetele tale, le-am urât! - îţi mărturisesc abia acum. M-ai lăsat baltă, dezamăgit, prostul satului!, dacă nici un nod la cravată nu ştii să faci, ce hal de bărbat o să ajungi? – am citit în privirea ta. Nici acum, nu ştiu să fac un nod la cravată. Dar ştiu să rezolv exerciţiu ăsta cu „proporţii“... Şi la ce-mi foloseşte? De vreme cu nu pot rezolva neînţelegerea dintre mine şi ea, dintre noi doi, băi tată! O neînţelegere de proporţii, în care eu sunt termenul necunoscut, şi la miez, şi la extrem...

Întorc privirea la şifonier. Caut iute în minte o cravată, una primită cadou. Trebuie să existe pe undeva. Ea se uită la smartphone-ul exilat pe canapea. Mă uit şi eu după privirea ei. Pe internet sigur există un tutorial care să-mi arate cum se face nodul la cravată. Dacă nu există, atunci am să întreb un prieten pe Facebook. Arunc pixul. „Nu te ridici de la masă până nu rezolvi exerciţiul!“ – îi poruncesc şi deschid şifonierul.