Iubiri de nota 5, căsnicii de nota 10

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Colegii de care ne batem joc în şcoala generală ajung într-o zi să-şi bată joc de slăbiciunile noastre de adulţi derutaţi. Foaia destinului se întoarce dintr-o dată, ca o clătită.


Ironia şi bisturiul soartei

Cornel era un dobitoc şi, pentru că n-o putea înfrunta pe mă-sa niciodată, îşi punea mintea cu elevii mai pirpirii, colegii lui de liceu. Bunăoară, avea boală pe Maximilian care, pe lângă faptul că avea un nume predispus la interpretări, purta ochelari, avea bretele şi venea la şcoală cu sendvişuri cu, nu-i aşa, unt, salam şi caşcaval. Întâmplător, ăsta era meniul preferat al găliganului Cornel, care i-l smulgea din gheare înainte de a-l duce la gură. Pe urmă, îi mai trăgea şi vreo două palme după ceafă, ca să-l atenţioneze că, măcar din când în când, ar dori şi felii de roşie între salamuri, pentru un regim echilibrat şi bogat în vitamine.

Vremea a trecut, iar Cornel a crescut într-un an cât alţii-n zece, ca un Făt-Frumos mai prost. Când îi era slănina mai dragă, s-a îmbolnăvit de inimă şi paramedicii i-au cerut acordul să pună pe Facebook poza de la ecografia lui, deoarece nu mai văzuseră asemenea miocard gras de când arătaseră ăştia de la Animal Planet un rinocer care avea probleme cu glanda. În amabilitatea lor, i-au spus că ori se operează urgent, ori crapă, deci semnaţi aici şi aici şi aici. Cornel a semnat că da, nu înainte de a face pe el de frică, conform tradiţiei.

Într-un târziu, s-a interesat cine e chirurgul care îi va face bypass. O asistentă cu fund mic şi gură mare l-a informat că e pe mâini bune: profesorul doctor Maximilian Mielu îl va opera. Cornel a avut instantaneu câteva flashback-uri pentru care l-ar fi invidiat şi veteranii din Vietnam. De câte ori nu-i cântase el colegului său de liceu „Un’ te c**i, tu, mielule?“, în timp ce-l băga cu capul în wc? Să fie el, oare? Nu poate fi Dumnezeu atât de sarcastic... Şi totuşi, Dumnezeu avea o zi proastă, aşa că s-a hotărât să remedieze aspectul, ca să se poată distra măcar un pic. Da, chirurgul Mielu fusese victima lui Cornel, timp de patru ani făcuse foamea şi auzise cascada toaletei în creierii lui. Acum, stătea cu bisturiul într-o mână şi cu rânjetul în alta. Pe masa din blocul operator, cu acu-n mână şi morcovu-n fund, Cornel ar fi dat orice să fie refugiat somalez, muscă ţeţe sau bidon. Orice, dar să nu fie operat de Mielu, băiatul de care-şi bătuse joc timp de patru ani de liceu, căruia-i luase mâncarea de la gură (la propriu) şi pe care-l poreclise Sir Pămpălău.

În ultima clipă, Cornel-Barbarul a sperat că Mielu nu-şi aduce aminte de el, întrucât chelise puţin şi se îngrăşase mult. Dar se pare că anii de botez cu apă calcaroasă, în budele fără colac, au avut un impact asupra tocilarului. Înainte de a-i porunci anestezistei să-i bage halogenaţi în cap, s-a holbat la pacient şi i-a grăit, jovial: „Mă mai ţii minte? Sunt Max, colegul tău – Max-Vacs, cum îmi spuneai tu, cu drag -, băiatul pe care l-ai terorizat timp de patru ani, dracu ştie de ce. Şi tot dracu ştie dacă scapi teafăr din operaţia asta, apropo. Se pare că toată şunca pe care ai furat-o de la mine şi-a făcut scorbură în inima ta, deşteptule!“.

N-a fost nicicând răzbunare mai frumoasă decât plânsul miorlăit al pacientului Cornel, trezit din anestezie cu surle, trâmbiţe şi sânii opulenţi ai asistentei, aplecaţi asupra lui. Cu lacrimi în ochii imparicopitaţi, i-a mulţumit doctorului care i-a redat dreptul la viaţă. Şi-a cerut oarece scuze că, în liceu, îi trăgea câte-un şut de zbura ăla ca o minge de rugby. A fost o glumă nevinovată - se văicărea el, penibil. Dacă făcea şi doctorul o glumă la fel de nevinovată şi uita o pensă în ventriculele lui, ieşea o distracţie memorabilă, amândoi aveau ce povesti nepoţilor. De fapt, numai unul. Post-scriptum: doctorul Mielu e însurat cu bunăciunea facultăţii, cea mai frumoasă fată pe care a zămislit-o Medicina. Pentru că femeile vor amanţi derbedei şi soţi silitori.

Fetele rele ajung unde vor ele

Şi pentru că tot veni vorba de doctorii tocilari de care făceau mişto toţi „popularii“ marilor licee, îmi amintesc de o fază antologică. Unui amic de-al meu i se umflase măseaua ca o cocă de cozonac. Avea un cap ca un dovleac suferind de accident genetic. S-a dus şi el unde-a văzut cu ochii, la primul cabinet stomatologic privat care i-a ieşit în calea farurilor. Când colo, ce să vezi, Dumnezeu era din nou glumeţ: doctorul era un tip pe care pacientul nostru îl iubise atât de tare pe toată perioada liceului, încât îi fura cu mult drag caietele de teme, îi trăgea câte-o scatoalcă-n ureche şi, tot dintr-o profundă simpatie, îi şmanglea banii de buzunar. Medicul, al naibii, după ce memorase atâta amar de nervişori şi canini, a ţinut minte inclusiv dispunerea dentală a pacientului. Surâsul colegului de clasă, care se amuza când îl bătea degeaba pe tocilarul viitor dentist, era cu neputinţă de uitat. Desigur, medicul i-a spus pacientului cu faţa cât baniţa că e imperios necesar să-i scoată numaidecât măseaua bolândă, dar fără anestezie. Întrucât, ha, ha, ha, xilina nu prinde pe măselele infectate deja. E fascinant cum zece secunde de cleşte sunt echivalente cu patru ani de coşmar, în liceu.

Ce s-a ales de popularii din liceu? Stricata, asta, populara clasei a rămas gravidă într-a doişpea, cu unul care credea că prezervativul se pune chiar pe banană, cum a văzut el pe YouTube. Aşa se face că banana n-are niciun plod, iar el are vreo trei până la cinci (IML n-a stabilit încă). Am avut un coleg care era Tom Cruise-ul şcolii. Era ridicol de frumos, un arogant idiot care nu ştia cât fac şase ori şapte, dar ştia cum să ajungă în desuurile unor minore toante. În timpul liber – destul de mult, fiindcă nu era pasionat de ceea ce numim generic şcoală – îşi bătea joc de tocilari. Într-o zi, gibonul s-a îndrăgostit de o matracucă din liga lui intelectuală. Ea era genul care credea că azotul e un metal şi Canberra e o brânză. Şi-au petrecut sexul de miere cu pasiune, după care ea s-a măritat cu premiantul clasei, pentru că făcea mai mulţi bani decât golanul. Soţul era un IT-ist obsedat de meserie, ulterior un tătâne responsabil şi un soţ care duce gunoiul înainte de a suna Sanepid-ul la uşă.

Femeile caută iubiţi care sunt băieţi răi şi soţi care sunt băieţi buni. Poanta e că nici băieţii răi, nici băieţii buni n-au aflat asta. Băieţii pe care îi dispreţuieşti în şcoala generală şi în liceu devin preferaţii mamelor soacre. Se fac savanţi, au o problemă. Câştigă frumos, arată a om inteligent, chelia îi avantajează. În acest timp, loazele care s-au ocupat doar cu jocurile pe computer şi sexul neprotejat ajung ultima opţiune a mămucii care-şi dă acordul asupra unei relaţii cu fiică-sa.

Puteţi să credeţi că am avut o colegă care era mândră că iubitul ei, coleg cu noi, nu ştia cât e derivat de ics pătrat? Până şi eu, tufa principală a algebrei, ştiam că e 2x – sau mă rog, aşa circula vorba prin târg. Ei, bine, el nu ştia. Copia după noi la teze, asta în condiţiile în care noi copiam după carte, cu micuţa precizare că o deschideam la pagina greşită.

Noi, proastele, ne-am îndrăgostit în liceu de băieţii care chiuleau şi nu învăţau nici măcar prima strofă din Toma Alimoş. Ne-am făcut de cap, ne-am afişat prin tot oraşul de gât cu ei, pe nervii şi diabetul părinţilor noştri. La final, când ei au preferat-o pe repetenta de cupă D, am realizat că instituţia căsătoriei diferă radical de instituţia prostiei.

Şef de promoţie, strivit de emoţie

La un moment dat, Denisa îmi era cea mai bună prietenă, în liceu. Spun „la un moment dat“, fiindcă a zbârcit-o rapid, umbla cu un cretin de la un liceu agricol, un băiat care era convins că rapiţa şi japiţa erau acelaşi lucru, doar că una e în Ardeal şi alta în Moldova. Pentru că i-am detaliat odată părerea mea sinceră despre dragostea ei şi mai sinceră, s-a supărat şi mi-a spus că sunt o frustrată care n-a cunoscut iubirea. La doi ani după ce am dat bacul (eu l-am luat, ea nu – probabil o pură întâmplare), s-a măritat cu şeful de promoţie din liceu. Care, având o inteligenţă şi-o chelie precoce, a decis să-şi investească atributele în fundul unei superficiale sexy. Ea avea un Yin negru-n cerul gurii, el avea un Yang alb ca un ied. Se potriveau ca două matroska, din alea cu magneţi în bot. E uluitor cum un tip care poate construi acasă o bombă atomică se însoară cu o tipă care nu poate construi o gogoaşă.

Un iubit de-al meu a terminat liceul pe post de şef de promoţie. Îl şi vedeam neurochirurg la Spitalul 9 – din Munchen, nu din Bucureşti, normal. Dar el s-a înscris la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare şi a intrat primul pe listă. Zic: sincere felicitări, dar ce dracu-i asta, mă scuzi că te întreb! Mă rugam Domnului ca „funciar“ să însemne „cuantic“ sau ceva la fel de inteligent. El mi-a explicat că e ceva din agricultură, cu irigaţii, chestii de-astea. Mă uitam la el ca la un purice dresat. Comoditatea îl transformase într-o fiinţă care prefera să fie şef la sat decât subaltern la oraş.

L-am părăsit pentru că se mulţumea cu puţin, neştiind că şi eu aveam să mă mulţumesc cu mult mai puţin, de-a lungul vremii. În cele din urmă, nu se ştie cum, mi-a venit mintea la cap, după ce puteam să jur că o pierdusem prin duoden.

La vară, mă mărit cu un bărbat care s-a însurat prima oară când avea 19 ani. Era student la două facultăţi, deci o partidă bună pentru femeile care mizau pe onoarea lui şi îşi puteau permite să rămână gravide cu el oricând, având în vedere că nu se punea problema să le necinstească fără să le ia şi de neveste. Mirific. Şi mie mi-au plăcut băieţii răi, dar mă căsătoresc cu un băiat bun. Iubirile pot avea orice notă, dar căsătoriile nu pot fi decât de nota zece. Altfel, nu fac decât să umfle buzunarul avocaţilor.

               

 

 

 

              

 

 

 

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite