Inimă de ţigancă

I-am zărit nurii într-o după-masă însorită de primăvară timpurie, probabil început de Martie, la marginea unui parc. Şedea singură pe o bancă şi părea uşor abătută. Era o ţigancă focoasă, sadea, o tânără cu forme voluptoase, uşor de imaginat sub straiele ei tradiţionale.

Purta o fustă lungă, largă şi pliată, roşie-înflorată, strânsă pe talie şi o cămaşă din mătase violet (movul meu preferat), al cărei decolteu dezvăluia un piept fin, la fel de ciocolatiu ca şi faţa ei oacheşă, complet nefardată.

O simplă trecere a mâinii ei prin părul despletit, negru ca abanosul, lung şi lins, mi-a facut inima să-mi tresalte şi sângele să mi se încingă în vine. Atunci m-am apropiat cu paşi nesiguri şi am privit-o în ochi. Ochi negri, ochi de ţigancă, ochi trişti, ce nu se lăsau uşor priviţi. S-a întors brusc, arătându-şi profilul cu nasul uşor acvilin şi să-mi înţeleg în acea clipă deja-vu-ul. Semăna uimitor de bine cu Rada, frumoasa Rada, vrăjitoarea tulburătoare din „Şatra”, pe care o căutam obsesiv în toate ţigăncile pe care le întâlneam. Acum însă, era aproape ea.
 

Ireprimabile dorinţe au pus deodata stăpânire pe mine. Am simţit atunci, acolo, că acea femeie e pentru mine cea mai dorită femeie de pe lume. Am fugit la prima florărie, înspăimântat de gândul că ţigăncuşa mea ar putea între timp pleca de pe banca din parc pe care stătea, şi i-am luat un buchet simplu, încropit în pripă din trei trandafiri roşii ca focul şi ca rochia ei. 
 

Cinci minute mai târziu intram elegant în vorbă cu ea, oferindu-i trandafirii, spre uluiala ei nemaivăzută, după care am invitat-o timid la o cafea. Nu cu mult mai târziu, spre surprinderea mea, pot spune, ne aflam deja la mine acasă, căci o invitasem la cină. Cred că îmi simţise fervoarea cu care îmi doream acel lucru şi îi câştigasem astfel încrederea, de vreme ce a acceptat atât de firesc.

I-am gătit cu emoţie şi grabă una dintre specialităţile mele "infailibile" şi tare dragi mie –paste carbonara, reţeta Elei, a doua mea nevastă–, am aprins cu flacără tremurândă toate lumânările din casă, am deschis o sticlă de Bordeaux primită de Crăciun, de care nu mă răbdase inima să mă ating până atunci, am delectat-o – luându-mă după mişcările trupului şi plăcerea din ochii ei mari – cu albumul meu preferat din acele timpuri, al lui Leonard Cohen, acela cu “Hallelujah” şi “Dance me to the end of love”, i-am povestit mult şi şugubăţ, atent să-mi înţeleagă limbajul, întortocheat de regulă, simplificat ad-hoc, tot felul de anecdote şi păţanii haioase, încreţindu-i de mirare atentă fruntea proaspătă, înainte de a-i savura râsul rotund şi zgomotos.
 

Apoi, cu enormă răbdare şi blândeţe i-am învins neaşteptata rezistenţă faţă de râvna mea pătimaşă, mângâindu-i tandru părul aspru, sărutându-i fruntea şi mâinile rugoase, "cucerindu-i" cămaşa, nasture cu nasture, atingându-i delicat cu vârfurile degetelor sânii mici şi tari, buzele senzuale, cerşindu-i un sărut scurt – doar atât –, "smulgându-i" apoi cu greu fiecare fustă (da, exact ca şi Rada, avea mai multe şi nebănuite fuste), toate acestea în timp ce nu mă mai săturam amuşinându-i mirosul frust, şi obţinând, mai greu şi mai frumos parcă ca niciodata, "victoria finală" – goliciunea şi pubisul ei natural, complet netuns –, încununată de cele mai minunate gemete de plăcere, venite parcă din alte lume, mai bună...Nimic însă nu s-a întâmplat decât după ce am stins toate luminile şi lumânările, la rugămintea ei încet rostită.

La sfârşit, în prag de noapte, pe când mă căutam prin buzunare să-i dau bani pentru taxiul pe care i-l chemasem deja să o ducă în ghetoul de la marginea oraşului, ţiganca îmi şopti cald în ureche, puternic emoţionată, pierzând o lăcrimă pe obrazul ei smead, că niciodată în toată viaţa ei nu s-a simţit atât de „vrută şi respectată”, dându-mi totodată de înţeles c-ar vrea să mă mai întâlnească. Am strans-o atunci în braţe minute în şir, până ce farurile taxiului m-au orbit, lăsându-mi la vedere lacrima rebelă, degrabă ştearsă cu dosul palmei.

Evident, acest lucru nu s-a mai întâmplat, dar, cu fiecare clipă care a trecut din acea seară de primavară de neuitat, am înţeles că mica suferinţă încercată de femeia aceea simpla şi frumoasă era un preţ ce merita cu prisosinţă plătit pentru plăcerea rară, unică poate, în viaţa ei tristă, de a se fi simţit cu adevărat femeie, dorită, iubită şi venerată. Fericită. Iar eu am fost atunci, graţie ei, ţigăncii nurlii, Zaraza mea de-o seară scurtă, mai bărbat ca niciodată.

Postfaţă (răspunsul meu la comentariul doamnei Ilona Voicu)

E limpede că misoginismul nu e apanajul bărbaţilor, dumneavoastră sunteţi o dovada emblematică de "misoginism feminin". Dacă vă consolează cu ceva (sper că nu), nu sunteţi singura. De fapt, marea majoritate a femeilor care au impresia că salvgardează drepturile femeii nu fac decât sa aducă deservicii cauzei, prin exagerare şi încrâncenare. Cauză în care eu cred, fără sa fiu dator cumva să vă demonstrez/conving de acest lucru.

Nu există un raport de încredere între noi (eu fiind "duşmanul de gen") pentru ca dvs. să puteţi aplica în cazul meu o prezumţie elementară de bunăcredinţă, fără de care dialogul nostru este practic imposibil. De asemenea, nu vă recunosc vreo competenţă literară, astfel încât să conteze pentru mine părerile dvs., pe linia aceasta. Inteligenţa  – certă – pe care o probaţi nu vă conferă automat şi astfel de calităţi. 

Faptul că vă răspund, "ne-metodic" (iertaţi-mă, sunt bărbat, superficial), ţine doar de un respect simbolic pe care ţin să-l arăt cititorilor (şi în special femeilor), câţi or mai fi ei "la ora asta"...Problema dvs. (mă rog, a mea, dacă doriţi) e că nu credeţi o iotă din ce am scris şi, implicit, nu-mi daţi nicio şansă. Sper ca sunt singurul bărbat căruia nu-i daţi...

Presupunând, apriori, că fabulez, că mă laud(!), că folosesc stereotipuri, ca "elucubrez", vă răpiţi orice posibilitate de a înţelege şi simţi (pe dvs. vă chinuie textul meu, nu pe mine) şi de a savura, eventual, mărturia mea. 

Pentru că da, e o mărturie-omagiu, şi nu descrierea vulgară a vreunei aventuri pasagere. Fără să luaţi, rogu-vă, ca pe vreo laudă deşănţată chestia asta (nu e nicio virtute, nicio fericire "specială" nu aduce, altfel decât rar), vă mărturisesc, stimată femeie, ca de când mă ştiu nu am făcut – cu pasiune –  altceva decât sa cuceresc femei (şi să "cârciumăresc"), cu un succes notabil, şi asta mi-a facut viaţa frumoasă, de aceea eu iubesc si preţuiesc profund FEMEIA (şi nu "femeile"), iar viaţa mea ar fi un non-sens fara EA, deoarece am depăşit demult faza aceea patetică, "de palmares", pentru că pot întelege, altfel decât majoritatea bărbaţilor, ce înseamnă o femeie. Puteam sa relatez sute de aventuri "adevărate", dar am ales-o pe cea care avea cel mai mult tâlc pentru mine, de departe. 

 Pentru mine întamplarea descrisă – stângaci, complet fără talent, dacă asta vă face să vă simţiţi mai bine – mai sus e o paradigmă a felului în care poţi face fericită (fără să-mi fi propus asta, desigur) o femeie, într-o zi, pentru o clipă, lucru pe care cea mai mare parte a bărbaţilor nu-l reuşesc (întrucât nici macar nu şi-l propun cu adevărat), iar eu nici atat, cel puţin nu până acum, acest caz fiind şi o excepţie, într-un fel. 

Femeia aceea reală pe care am întânit-o acum fix 9 ani trăia (ca şi marea majoritate a femeilor ca ea, a prea multor femei, din ţara şi din lumea asta a bărbaţilor) o viaţă în care niciodată, niciun bărbat, nu a tratat-o altfel decât ca pe o cârpă, ca pe un obiect. Eu am tratat-o ca pe o femeie, ca pe un om, egal mie. 

Serios doamnă, ce ar fi trebuit să fac, în opinia dvs. necruţătoare, s-o curtez îndelung, s-o iau, eventual, de nevastă?! Ce vreţi să vă spun, aşa să-mi ajute Dumnezeu, dacă am minţit (nu punem la socoteală câteva înflorituri, colorarea necesară o oricărei poveşti, ci fondul ei)?! Ok, o sa fiu si patetic, dacă tot sunt bărbat, şi o să-mi asum jurământul de mai sus! 

Dar, simt eu, tot nu are importanţă pt dvs. Nimic nu ar putea avea importanţă. Iar povestea ţigăncii, chiar de nu ar fi adevarată (faptul că este, e doar unul din privilegiile pe care existenţa FEMEII, în general, le-a adus in viaţa mea), ar trebui să fie, cel puţin o dată în viaţă, pentru orice barbat...Sunt nenumărate căsnicii (eu ştiu bine) în viaţa reală în care un astfel de episod duios nu se întâmplă nici măcar o dată...

 Eu nu am fost pentru acea femeie un "domn", cum spune – pozitiv – domnul Păun, ci de-a dreptul un "extraterestru", ceva ce nu-şi imaginase că există în realitate, si asta doar pentru ca m-am purtat frumos cu ea, lucru pe care dvs., cu hermeneutica dvs. hiper-feministă, îl deformaţi complet, făcând din gestul meu romantic (fără să fiu neaparat un romantic, aşa a ieşit) o turpitudine...

Nu spun ca nu există barbaţi vrednici, mult mai vrednici decât mine, care îşi fac femeile fericite, Doamne fereşte, ci doar că, din nefericire, acesta nu este scopul major al bărbaţilor români, cel puţin, şi e o mare prostie şi un imens păcat, totodată...

La mulţi ani, doamnă!