Directorul Human Rights Watch: „Raportul CIA arată că tortura este ineficientă. Susţinătorii utilităţii ei sunt torţionarii înşişi“

„Publicarea mult aşteptatului raport al Comitetului Senatului pentru serviciile de informaţii privind torturile CIA reprezintă un moment potrivit pentru a învăţa din lecţiile date de acest capitol nefericit din istoria Americii, dar şi paşii care ar putea fi urmaţi pentru a evita astfel de recidive“, spune Kenneth Roth, directorul ONG-ului „Human Rights Watch“, într-o opinie pentru „Adevărul“.

Cu siguranţă că va exista o dezbatere acerbă, la nivel naţional, despre descoperirile conform cărora tehnicile de tortură nu „au funcţionat“ şi că acestea au produs foarte puţine informaţii de valoare, poate chiar niciuna, informaţii ce ar fi putut fi obţinute prin mijloace legale.  

Este dezamăgitor că naţiunea trebuie să aibă o astfel de dezbatere, dată fiind importanţa interdicţiilor morale şi legale de tortură sau de alte rele tratamente. Convenţia de la Geneva, de exemplu, interzice astfel de practici în mod absolut chiar şi în timpuri de război. Dar atunci când statul se confruntă cu o ameninţare gravă a securităţii naţionale, aşa cum s-a întâmplat la atacurile din 11 septembrie 2001, poate fi tentant să găsească necesare aceste tehnici ilegale şi imorale. Tocmai de aceea constatările unui astfel de raport sunt extrem de importante.  

CIA însă contestă în mod vehement concluzia. Insistă să considere tortura – sau putem folosi eufemismul preferat „tehnici avansate de interogare“– o metodă eficientă care a produs informaţii utile. Desigur însă că nu ne pot divulga detaliile pentru că sunt secrete. Cu toate acestea ar trebui să ne dea de gândit faptul că majoritatea Comitetului Senatului pentru servicii de informaţii, la fel ca şi senatori respectabili de ambele părţi politice au concluzionat că tortura este ineficientă, în timp ce marii susţinători ai utilităţii ei erau torţionarii înşişi. Argumentul pragmatic disputat aici are însă o bază prea slabă pentru a invoca încălcarea fundamentală a unei interdicţii cum este interzicerea torturii. 

CIA se opune, de asemenea, oricărei sugestii conform căreia tehnicile sale avansate de interogare ar fi constituit tortură. Ei argumentează că s-au bazat pe avize juridice emise de Biroul de Consultanţă Legală al Departamentului de Justiţie care a evaluat că aceste tehnici nu înseamnă tortură.

Dar raportul Senatului prezintă aceste tehnici să fi fost mai dure şi mai brutale decât a dezvăluit CIA la momentul respectiv. Mai mult decât atât, orice persoană care citeşte aceste notorii „note de tortură“ nu le poate vedea decât ca pe nişte încercări forţate şi incorecte de a justifica nejustificabilul. Scopul lor a fost acela de a pune bazele unui fundament legal pentru tortură, fundament  pe care CIA îl avansează acum. Dar orice soldat în timp de război ştie că este greşit să urmeze un ordin flagrant de ilegal. Conducerea CIA ar fi trebuit să facă la fel. 

Totuşi, este regretabil faptul că acei avocaţi ai administraţiei Bush au scăpat de responsabilitate pentru complicitatea lor în tortură, având în vedere obligaţia lor ca funcţionari publici şi datoria etică, morlă ca avocaţi care respectă legea. Opiniile lor nu erau interpretări întemeiate de o dispoziţie legală ambiguă conform căreia oamenii ar putea diferi în mod legitim, ci o acoperire partizană pentru criminalitate. În cel mai bun caz, aceştia ar fi putut fi traşi la răspundere pentru malpraxis, dacă nu acuzaţi de complicitate.  

Urmărirea penală ar trebui să includă totodată şi oficiali de rang înalt din administraţia Bush care au autorizat tortura şi au susţinut utilizarea sa. Preşedintele Obama a oprit practicarea „tehnicilor avansate de interogare“ din momentul în care a preluat conducerea ţării acum şase ani. Dar a refuzat cu fermitate să permită o investigaţie amplă a utilizării tehnicilor de tortură după evenimentele din 11 septembrie 2001, acceptând doar o anchetă despre tehnicile de interogare neautorizate care nu a dus la niciun urmărit penal.  

Consecinţa nu este doar un eşec al justiţiei. Refuzul lui Obama de a pune în aplicare această interdicţie fără echivoc înseamnă că tortura rămâne efectiv o opţiune politică mai degrabă decât o infracţiune. Mesajul trimis viitorilor preşedinţi care se vor confrunta cu o ameninţare de securitate este acela că interdicţia internă şi internaţională a torturii poate fi ignorată fără consecinţe. 

În cazul în care nu va exista o anchetă penală, pot fi cel puţin adoptate politici care să facă reapariţia torturii mai puţin probabilă. CIA, cu tradiţia sa de secretomanie şi lipsa asumării publice, ar trebui să nu mai reţină suspecţi, lăsând astfel de treburi în seama Departamentului de Justiţie. Când suspecţii sunt reţinuţi pentru interogare, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii ar trebui să aibă acces imediat şi regulat, fără nicio excepţie. Cu tradiţia sa de confidenţialitate, acesta nu ar pune în pericol investigaţii delicate, în timp ce prezenţa sa ar descuraja orice tentativă de tortură. Iar când tortura reapare, ar trebui să se asigure protecţia pentru cei care o raportează, iar victimele ar trebui să fie lăsate să dea în judecată pentru despăgubiri la Curtea din SUA.