Tandemul Obama - Clinton a înfrânt din nou

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De data aceasta, memoria victimelor mârşavului atentat de la 11 septembrie 2001. Căci bunul simţ (comun şi chiar politic) a fost demult înfrânt, de către cei doi parteneri politici pe viaţă, împreună şi separat. Congresul a respins ieri, cu o „majoritate totală”, Veto-ul sfidător al unui deja fost preşedinte.

Dacă s-ar mai putea, cred că acum ar fi cazul ca Barack Obama să demisioneze. Dar, mai bine nu, nu mi-aş putea răpi - prin dorinţă - singur plăcerea de a-l vedea dându-i „valiza” (nucleară) lui Trump, în 20 ianuarie anul viitor.

De ce „tandem” şi - totuşi - ce are Sulla cu prefectura...? Chiar dacă Hillary nu mai e oficial în Administraţie, e „moştenitoarea” Barack-ului, se ştie, deci trebuie să-şi asume politic şi moral tot ce face şi ce spune domnia sa! Rar s-a mai văzut în campania prezidenţială americană un sprijin mai deşănţat decât cel pe care primul preşedinte american de culoare (să sperăm că nu şi ultimul) îl acordă celei care doreşte să devină primul preşedinte femeie (acesta fiind şi singurul ei atu serios - în afară de suportul cvasi-necondiţionat şi absolut obscen, din partea mediei şi nu numai -, insuficient însă...).

Cu o disperare demnă de o cauză nobilă, Obama îi insuflă tot ce poate filistinei Hillary, dar nu şi energie, duduia fiind pe cale să leşine - din nou - în cursul dezbaterii „live”, pe care, fireşte, toţi pupincuriştii ei consideră că a câştigat-o. Pe bune, mie, ca unul care am urmărit în direct, secundă cu secundă, înfruntarea cu pricina, mi se pare că mai era un pic şi se punea jos Hillary...

Despre ce este vorba: după ce Senatul votase în mai, iar Camera Reprezentanţilor aproba în 9 septembrie, tot cu o largă majoritate, deloc controversata lege care dădea dreptul cetăţenilor americani să dea în judecată Arabia Saudită, acest mare aliat şi sponsor al cuplului Obama - Clinton, pentru rolul jucat în masacrul de la 9/11, Obama a avut nesimţirea (scumpă, certamente, presupun de ordinul miliardelor...) sa opună Veto-ul său acestei binevenite şi mult-aşteptate măsuri reparatorii!

Pe lângă nenumăratele legături ale regatului saudit cu Al - Quaeda, mai mult sau mai puţin demonstrate deja, e esenţial de reamintit, în context, că 15 din cei 19 atentatori sinucigaşi aveau cetăţenie saudită (adică erau saudiţi prin naştere, nu vă imaginaţi cumva că se dă moka cetăţenia aia îmbibată cu petrol şi tupeu)!

De ce „majoritate totală”? Păi cum putem califica altfel un scor de 97-1 (unu; one), în Senat, sau de 348 - 77, în Cameră?! Nu ştiu dacă în istoria politică a Americii există vreo situaţie comparabilă măcar. Ceea ce ştiu şi mă interesează nespus acum, căci are mare, mare legătură cu alegerile ce vor urma, e că Barack Obama, „apărătorul” drepturilor şi intereselor americanilor în Lume (un pic mai puţin, însă, ca pe cele ale saudiţilor) şi-a cam băgat picioarele lui lungi în voinţa enormei majorităţi a reprezentanţilor poporului său! Dacă aş fi american, acesta ar fi momentul în care nu l-aş mai considera „Preşedintele meu”! Si nici nu i-aş mai acorda dreptul moral de a lăsa „testamente politice”!

Tot norocul e însă - vorba senatorului John McCain - că SUA nu e România (şi nu mă refer aici la situaţia reală şi halucinantă că Hillary ar câştiga în România cu o majoritate mai ceva decât în cea mai hipsterizată universitate americană), acolo există control între puterile statului, respectiv i s-a dat, „from US Congress, with love”, una bucată peste bot socialistului în blană de oaie, aşa, să priceapă şi iapa Clinton!

Nu ştiu dacă e bună tradiţia presei lor de a-şi declara public susţinerea făţişă (totală şi - practic - necondiţionată, nici măcar de adevăr) faţă de unul din candidaţi, eu unul cred că nu prea e, întrebându-mă, de pildă, ce şi unde vor scrie acei câţiva simpatizanţi ai lui Trump, dintre sutele de ziarişti de la New York Times (presupunând, prin absurd, că aceştia există, păcatele mele!), dar ştiu că nici ipocrizia autohtonă nu e bună deloc. Tocmai de aceea, ca un fel de micro-declaraţie, eu, „instituţia de presă” numită Adrian Munteanu, l-am „endorsat” sincer (dar nu neapărat entuziast) şi public pe numitul D. J. Trump, încă din iarnă-primăvară!

Am scris chiar şi un articolaş, drept ca dovadă, acum vreo trei luni, intitulat „Trump, next president. Excelent!”, al cărui link îl voi posta în primul comentariu, nu mă pricep s-o fac aici, conservator cum sunt.

Şi voi mai scrie, de voi putea, căci multe sunt de spus, şi nu prea are cine, din nefericire.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite