Preşedinţia lui Donald Trump: sfârşit de partidă

De-a lungul campaniei sale electorale, cel de al 45-lea Preşedinte al SUA a ţinut cu tot dinadinsul să inducă în minţile alegătorilor ideea că America se va afla, odată cu el, la un început de drum. Nu doar într-un proces de schimbare, dar luând-o, în fond şi în formă, de la capăt. Dovadă că populista idee a prins, este nu numai faptul că a fost votat, dar şi faptul că aceia care nu l-au votat au făcut-o de teama reformelor lui radicale.

Un interviu din hebdomadarul american „The Nation” acordat de profesorul de ştiinţe politice de la Yale University, Stephen Skowronek, reluat într-un inteligent comentariu în primul număr pe 2017 al hebdomadarului francez „L'Obs”, unde l-am citit eu însumi, vine cu o interpretare complet diferită a fenomenului Trump. Skowronek remarcă o anume ciclicitate în suita alegerilor prezidenţiale americane desfăşurate de la finele secolului XIX până astăzi. E vorba de divizarea istoriei politice americane în epoci dominate de ideologii diferite. Liberalismului din jurul lui 1900, i-a urmat criza din 1929, legată de instituţiile epocii New Deal, iar din anii 1980 încoace a triumfat revoluţia conservatoare.

Observaţia cu adevărat nouă şi surprinzătoare a lui Skowronek este aceea că fiecărui moment politic îi corespund trei tipuri de preşedinţi. Primul preşedinte din fiecare nou ciclu joacă rolul unui reconstructor. Mandatul lui pune bazele unei noi politici economice, sociale şi de tot felul: Abraham Lincoln (ales în 1860) creează politica de laisser-faire, Franklin Roosevelt (ales în 1932), pe aceea cunoscută sub numele de New Deal şi Ronald Reagan (ales în 1980), revoluţia conservatoare. Următorul preşedinte important este un renovator. El repune pe picioare o ideologie pe cale a obosi, actualizându-i principiile şi regulile. Asta au făcut Teddy Roosevelt, ales în 1901, Lyndon Johnson în 1963 şi George W. Bush în 1980. Al treilea preşedinte (autorul se referă la cei care contează cu adevărat în jocul istoric) este de tipul disjoncteur. (Autorul francez pune un semn de exclamaţie după cuvânt, probabil fiindcă în engleză nu există substantivul cu pricina, definind agentul unei acţiuni, ci numai acţiunea ca atare, disjonction.) Altfel spus, care separă, desparte, rupe (eventual, în alternative). Herbert Hoover a făcut praf ideea liberală şi n-a putut evita criza din 1929 şi compromiterea pentru câteva generaţii a partidului republican, din partea căruia fusese ales preşedinte. În 1976, Jimmy Carter a jucat acelaşi rol pentru New Deal, ruinând prestigiul partidului democrat, în condiţiile criei energetice.

Autorului interviului i se pare evident că îi revine lui Trump dezonoarea de a juca acest rol nefast, menit, în logica istoriei politice americane, să conducă la sfârşitul dominaţiei ideologiei conservatoare. Iată de ce Skowronec vede în preşedinţia cu numărul 45, contrar majorităţii analiştilor politici, un sfârşit şi nu un început. Scrie comentatorul din magazinul francez:

„Preşedinţia lui Trump inspiră o viziune «optimistă». În loc de a întări revoluţia conservatoare pentru alte câteva generaţii, va determina încheierea ei fără brio: va discredita, în fine, partidul republican şi va deschide, peste patru ani, o nouă fază de reconstrucţie de către un preşedinte democrat”.

Skowronec nu-l uită pe Obama, de care s-au legat speranţele unei reconstrucţii democrate: el ar fi venit însă prea devreme, înainte ca revoluţia conservatoare să intre cu adevărat în agonie.

Motivele invocate de profesorul de la Yale în sprijinul tezei sale privind locul de încheietor de pluton, şi nu de descălecător, rezervat lui Trump sunt, dincolo de caracterul ciclic al momentelor politice legate de alegerea preşedinţilor americani, următoarele: Trump este din capul locului sfâşiat între ideologia dominantă a republicanilor, majoritari şi în Congres, şi aşteptările unei Americi tot mai eterogene (când dădea interviul, Skowronec nu ştia că Trump va câştiga fără a avea de partea lui votul popular!); ca şi Carter, n-are autoritate asupra aparatului de stat, nici chiar asupra majorităţii din Congres; are toate calităţile dovedite de Berlusconi în Italia, şi el mare afacerist, retor incomparabil şi politician lipsit de simţul realităţii, în stare a scufunda SUA în nepotism, corupţie şi incompetenţă.