Lumea în tangaj: cutremur de grad 9 după discursul de inaugurare al lui Trump

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

America first! Acesta a fost mesajul cheie din discursul de inaugurare a lui Donald Trump, un discurs al preşedintelui american după depunerea jurământului ce ameninţă să readucă lumea la nivelul de uluială de la lansarea candidaturii magnatului imobiliar. Donald Trump cultivă crudul realism pragmatic şi introvertit al unei Americi care s-a decis să aibă grijă în primul rând de sine. America first!

Cutremurul de grad 9 a intervenit după ce Preşedintele Trump a reconfirmat abordările sale din campania electorală, transmiţând un nou val de incertitudine şi lansând deja primele măsuri de extragere a Americii din acordurile de liber schimb TPP şi NAFTA, într-o izbucnire de naţionalism, protecţionism şi reîntoarcere spre nevoile de reconstrucţie internă a încrederii, infrastructurii şi puterii americane.

Impactul unui asemenea fenomen global precum preluarea preşedinţiei Americii de către Donald Trump, decis să rescrie politica americană şi globală, creează efecte regionale majore. Deja revenirea la realism, pragmatism, tranzacţionalism şi interese naţionale dominante creează rescrieri ale realităţilor în Siria, cu beneficii mai mult sau mai puţin vizibile ale Rusiei lui Putin. Iar până la întâlnirea bilaterală Trump-Putin, care va mai dura până la pregătire şi concretizare, învăţămintele locale trebuie să fie rapide, adaptarea imediată şi acţiunea pro-activă pentru a permite replierea şi redesenarea politicilor fără tangaje.

La nivel local, învăţămintele vizează nevoia de consolidare a parteneriatului strategic cu Ucraina, de a evita rupturile insinuate prin eliminarea temelor de discordie dintre vecini, cu scopul mai important al gestionării ingerinţelor şi a instrumentelor Rusiei, care valorifică vulnerabilităţi şi oportunităţi în orice regiune, în primul rând la frontierele UE şi NATO. Şi deja ne încearcă eterna noastră problemă, Republica Moldova. Fireşte că aceste procese nu înlocuiesc nevoia de coeziune internă şi coerenţă a acţiunii externe a României.

Cel mai important mesaj din discursul de învestire al lui Donald Trump. Începe era „America first“

Impact Global

Donald Trump la Casa Albă: schimbări majore de paradigmă în politica externă americană

Prin multiplele afirmaţii din discurs, lumea desenată de noul Preşedinte în Epoca Trump se anunţă una mai puţin visătoare, mai puţin înclinată spre protejarea valorilor democratice şi a principiilor morale, iar mercantilismul şi tranzacţionismul revin în prim plan, cu celebra întrebare „Eu ce am de câştigat din chestia asta?”. Economic, strategic, securitar, locuri de muncă, accesul la pieţe. Deja Donald Trump a anunţat retragerea sau renegocierea majorităţii acordurilor de liber schimb din motivul că mărfurile străine inundă piaţa Americii cu produse ieftine şi de proastă calitate, care scot slujbele americanilor şi le mută în China sau aiurea în lume. Ceea ce se consumă în SUA trebuie să fie în primul rând produse americane, produse de americani, cu slujbe bine plătite sau pur şi simplu cu slujbe ce asigură un trai decent, şi bani către stat sub formă de impozite care asigură reclădirea Americii şi redevenirea sa Măreaţă din nou. Make America Great Again!

Democratizarea se produce, în mod paradoxal, la venirea lui Trump.

Donald Trump a readus în prim plan America profundă a Mid-Westului, cea continentală, reîntoarsă spre un tip de mitologie a omului alb cuceritor al Vestului Sălbatic, cu arma în mână, croindu-şi propria soartă în istorie, spre deosebire de cosmopolitismul şi globalismul liberal democrat pe care îl practică zonele costiere din jurul Atlanticului, rămase ultimele oaze ale Partidului Democrat. În orice caz, o Americă mai îndreptată spre interese stricte şi pragmatice, în care câştigul economic, imediat e valorizat mai mult decât valori abstracte precum democraţia, umanitatea, generozitatea, deschiderea sau solidaritatea. Cam asta a rămas din componenta filozofică anunţată a fi atinsă în discurs. Şi e de luat în seamă!

Democratizarea se produce, în mod paradoxal, la venirea lui Trump. Noul Preşedinte american anunţă revenirea puterii de la elită la cetăţeanul de rând. Intrarea în prim plan şi implicarea tuturor americanilor, inclusiv a celor care se autocenzurau de la participare din lipsa informaţiei sau a cunoştinţelor, dar şi abdicarea de la participare, în ultimele alegeri, a celor mai bine plasaţi în spaţiul academic şi al cunoaşterii, sătui că democraţia dă doar familii în conducerea statului – Kennedy, Bush, Clinton, Obama în viitor – a dus la o scădere a nivelului de pregătire a celor participanţi la vot şi în alegeri. Iar acest lucru se vede la nivelul aspiraţiilor, aşteptărilor şi a perspectivelor unui stat croit instituţional pe asemenea viziuni despre viaţă.

Contestările lui Trump sunt inutile. Totuşi, noul preşedinte porneşte din postura unui deficit major de încredere - 40% - şi de susţinere la nivelul spaţiului public – dispute cu mass media de mainstream, cu elita, cu eşafodajul instituţional şi de putere al Americii, cu America gândirii şi cunoaşterii, a think tank-urilor şi zonei academice, dar mai ales cu o ciocnire civilizaţională cu America simbolurilor şi modelelor de succes – artişti, actori, America hollywoodiană. Mai adăugăm aici şi problemele de deficit de imagine şi credibilitate în cancelariile internaţionale, ele pe deplin elitiste, şi vedem unde e costul tipului de Americă pe care o propune Trump lumii.

O a doua problemă a noii administraţii americane este postura sa de showman, de perpetuu actor de reality show, deşi, la 70 de ani, Donald Trump putea fi mult mai echilibrat şi matur, la vârsta înţelepciunii. E un Preşedinte fascinat de puterea comunicării, de imagine şi mass media, de unde şi desele sale certuri cu toată lumea. Nu e însă lipsit de inteligenţa nativă, adaptabilitate şi simţ practic de negociator. Şie să se adapteze şi să realizeze ce se poate şi ce nu se poate, până unde poate forţa lucrurile şi unde trebuie să se replieze sau să se îndrepte spre altă direcţie de evoluţie. Nu-i vorba, că preşedintele a anunţat că va continua să vorbească direct cu oamenii prin Twitter. Să vedem care va fi eficienţa reţelei sociale în acest caz şi formula de control al consecinţelor pe care echipa Trump va trebui să o gestioneze pentru un preşedinte direct, cinstit în exprimări până la violenţă de limbaj, care reacţionează public la primul impuls şi în orice context.

Trebuie să vă spun totuşi, că în ciuda acestor elemente, am încredere în viitoarea Administraţie Trump. În veştile bune aduse de Administraţia Obama: spiritul adaptabil şi de învingător în negocieri al omului de afaceri Trump, calitatea vicepreşedintelui Pence care va prelua, cel mai probabil, portofoliul de dosare pe Politică Externă, Securitate şi Apărare, echipa puternică, profesionistă, la vârsta înţelepciunii din jurul lui Donald Trump pe aceste dimensiuni – Pentagon, Departament de Stat, CIA – establishmentul american, instituţiile puternice cu diplomaţi experimentaţi, ofiţeri de informaţii cu experienţă directă în teren, militari pregătiţi în teatre de operaţiuni dificile, funcţionari rutinaţi în mecanismul aşezării birocratice al funcţionării Americii Măreţe, dar şi în rolul ponderator al Congresului şi al oamenilor puternici de acolo, Republicani precum John McCain, Marco Rubio sau Paul Ryan.

Şi mai sunt încrezător în elementele de discurs care favorizează România. SUA se mişcă spre a-şi alege bine partenerii, pragmatic şi conform cu sloganul şi obiectivul de a face America măreaţă din nou: parteneri solizi, care au dovedit, parteneri vechi şi de anduranţă, care să devină piloni regionali de stabilitate şi capabili de a susţine proiecţia forţei americane. România face parte din această categorie în partea asta de lume. Apoi, alocarea a 2% din PIB pentru Armată şi susţinerea bugetelor serviciilor de informaţii care cooperează cu instituţiile similare americane. Fireşte, asta e contribuţia noastră pe care trebuie să o susţinem pentru a avea argumentele cooperării cu America lui Trump. Ca şi modul coerent în care ne gestionăm afacerile interne şi dovedim câtă democraţie şi stat de drept am absorbit în dezvoltarea noastră din ultimii 27 de ani, cum sistemul de echilibre instituţionale elimină excesele de parcurs într-un moment sau altul.

Chişinăul nu are ce oferi Americii: nici soldaţi, nici resurse, nici investiţii, nici piaţă cine ştie ce, nici oportunităţi economice, nici soluţii fie şi parţiale la marile probleme.

Cât despre Republica Moldova, singurele zone de atractivitate sunt Ucraina şi evoluţia ei şi lipsa de probleme create la nivel est-european, la frontiera NATO şi a României, respectiv la nivel global, deşi acest tip de preocupare atrage atenţia în mod negativ. În măsura în care Republica Moldova nu se redefineşte ca enclavă rusă care promovează interesele ruse la frontiera României, a NATO şi a UE, dar şi în spatele Ucrainei, vorbim despre un stat care e gestionabil regional, de vecini şi actorii din UE. Nu recurge la nevoi de investiţii americane de putere şi e un bun partener, putând să atragă investiţii şi sprijin. Dacă creează probleme, determină tulburări pe linii strategice sau se implică în calitate de adjuvant al Rusiei în jocurile mari, strategice, e trecut la capitolul trouble makers. Şi cotat ca atare pe răbojul Departamentului de Stat.

Cât despre atractivitate, Chişinăul nu are ce oferi Americii: nici soldaţi, nici resurse, nici investiţii, nici piaţă cine ştie ce, nici oportunităţi economice, nici soluţii fie şi parţiale la marile probleme. De aceea preocuparea majoră a diplomaţiei de la Chişinău ar trebui să fie sprijinul diplomatic şi politic, atunci când este cazul, şi evitarea turbulenţelor, mai ales interne, dar şi evitarea de a atrage atenţia prin vreo modificare de statut care să jeneze Ucraina în rolul său de apărare a frontierelor Occidentului şi a valorilor democraţiei liberale în faţa Rusiei. Iar bunele relaţii cu România şi Ucraina devin cruciale în acest sens, mult mai importante decât temenelile de la înalta poartă de la Moscova. Rusia lui Putin are suficiente pârghii în regiune şi în Republica Moldova pentru a mai avea nevoie de excesele de loialitate (a se citi punerea la dispoziţie a preşedintelui, care închină statul către Ţarul Rusiei).


Bashar Al Assad FOTO AFP

image

Efect Regional

Căderea în realism după instalarea lui Donald Trump: Al Assad parte a soluţiei în Siria şi pentru Turcia

Conflictul din Siria, deşi departe de o soluţie reală şi sustenabilă, pare să se reordoneze în sensul realismului pragmatic, după preluarea mandatului Trump. Şi dacă la reuniunea de la Astana au fost invitaţi reprezentanţi ai administraţiei americane, chiar dacă nu sunt reprezentate toate părţile şi pare o pace separată, câteva modificări fundamentale s-au produs: SUA se reaşează pe zona pragmatică, insistând pe prioritatea combaterii Daesh-Stat Islamic, în timp ce Turcia a lansat, e adevărat la nivele încă inferioare, deschiderea pentru acceptarea lui Bashar al Assad ca parte a soluţiei pentru situaţia din Siria. E adevărat că pronunţarea explicită a SUA lipseşte încă, statele Golfului sunt neconsultate şi neincluse în negocieri, iar statele europene par ferm împotriva unei asemenea soluţii, dar sunt excluse pe deplin din întâlnire.

Primul care a pronunţat public opţiunea Turciei a fost vicepremierul turc Mehmet Simsek, citat pe scară largă cu prezentarea sa la Forumului Economic Mondial de la Davos (Elveţia). El susţine că Turcia nu mai poate insista pe o soluţionare a conflictului din Siria fără implicarea preşedintelui Bashar Al-Assad, în contextul schimbării esenţiale a situaţiei din teren. “Credem că pentru suferinţa şi tragedia poporului sirian vina îi revine direct lui Assad. Dar trebuie să fim pragmatici, realişti. Faptele din teren s-au schimbat dramatic, astfel că Turcia nu mai poate insista pe o reglementare fără Assad; nu ar fi realist”, a spus Simsek într-o dezbatere despre Siria şi Irak, cu referire la eliberarea Alepului.

Schimbarea de ton a Turciei şi pragmatismul, respectiv realismul invocat, ţine şi de nemulţumirea sa în legătură cu sprijinul necesar din partea coaliţiei internaţionale (Occidentale) în lupta împotriva organizaţiilor teroriste Daesh, autointitulată Stat Islamic, Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), Partidului Uniunii Democratice (PYD) şi Unităţilor de Apărare a Poporului (YPG) în Siria. Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a declarat că există forţe care au folosit aceste organizaţii pentru a încerca să îndepărteze Turcia de Siria prin înfiinţarea unui coridor terorist, fapt urmat de atacuri constante ale grupărilor teroriste împotriva oraşelor de la graniţa turcă. La fel s-a întâmplat şi în cazul îndepărtării Turciei şi Irakului. Recep Tayyip Erdogan a menţionat:

„Am aşteptat momentul potrivit pentru lansarea operaţiunilor. Continuăm să încercuim organizaţiile teroriste în regiune. Daesh fuge, iar noi continuăm lupta împotriva PKK, PYD şi YPG. Vom înfiinţa o zonă sigură de facto, curăţată de toate grupările teroriste”.

Pe de altă parte, premierul turc, Binali Yîldîrîm, a prezentat aşteptările Turciei de la noua Administraţie SUA: extrădarea liderului Grupării Teroriste Guleniste (FETO) - Fethullah Gulen, încetarea furnizării de armament Partidului Uniunii Democratice (PYD, aripa siriană a Partidului Muncitorilor din Kurdistan/PKK) şi Unităţilor de Apărare a Poporului (YPG, aripa militară a PYD), precum şi îmbunătăţirea imaginii negative formate de populaţia turcă privind SUA după tentativa de puci din 15 iulie 2016. De asemenea, Binali Yîldîrîm a precizat că Turcia speră la o schimbare general a poziţiei SUA faţă de Orientul Mijlociu.

Toate aceste gesturi şi luări de poziţie arată motivaţiile şi interesele Turciei care, nesatisfăcute, au împins-o spre aranjamente de securitate cu Rusia şi Iranul şi îndepărtarea de aliaţi. Aici lucrurile continuă şi mai apăsat, odată ce există această acceptare consimţită a lui Al Assad la masa de negocieri, dar încă se manifestă diferenţe de abordare privind organizaţiile kurde şi cu Rusia, şi cu SUA. Unele dintre aceste categorii de forţe sunt extrem de importante pe teren în combaterea organizaţiei Stat Islamic, iar perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare pentru Ankara pe această dimensiune, oricât s-ar manifesta alte tipuri de apropieri şi colaborări pe teren între diferiţii actori. Problema majoră a Turciei este credibilitatea sa ca apărător al sunniţilor din Siria şi Irak, respectiv capacitatea de a livra securitate şi poziţionare avantajoasă, de prim plan acestor reprezentanţi în desenarea păcii în Siria şi Irak.


Armata Ucrainei FOTO Unian

Parada militara in Ucraina la 25 de ani de independenta FOTO Unian

Învăţăminte Locale

Parteneriatul Strategic cu Ucraina: o necesitate pentru România în menţinerea cursului Republicii Moldova şi apărarea de atacurile militare ruse în Donbas

În Donbas, OSCE ne-a anunţat că luptele au început din plin. În fiecare săptămână mor oameni, atacurile şi schimburile de focuri abundă, iar represiunea continuă împotriva populaţiei, în special etnici ucraineni care locuiesc în regiunile controlate de trupe ruse şi pro-ruse, după cum informează GUR, serviciul de informaţii al Armatei Ucrainene.

Am înregistrat o ieşire a Ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, care reproşa faptul că presa românească nu a reflectat o discuţie telefonică între liderii de la Paris, Berlin şi Moscova care reitera nevoia de aplicare a prevederilor de la Minsk în Estul Ucrainei. Răspunsul MAE a fost că presa în România e liberă. Nu ar fi nicio problemă, ne-am obişnuit cu domnul ambasador Kuzmin şi luările sale de poziţie, dacă presiunea nu venea concomitent cu observaţia că România ar trebui să revizuiască relaţiile cu Ucraina, prin prisma tratamentului minorităţii româneşti din Nordul Bucovinei.

Nu-i mai puţin adevărat că şi în acest caz, aşa, ca printr-o coincidenţă, această luare de poziţie a avut loc concomitent cu apariţia unui protest al minorităţii româneşti la un proiect de lege care ar urma să scoată din clasele terminale din Bucovina şi Herţa disciplina de limba şi literatura română. Protestul minorităţii române e pe deplin justificat, iar reacţia Bucureştiului, pe canale diplomatice, la fel de necesară pentru clarificarea acestei controverse cu omologii de la Kiev. De aici până la a antagoniza Bucureştiul şi Kievul la nivel strategic e însă cale lungă. De remarcat însă prezenţa de spirit şi reacţia rapidă a reprezentaţilor Moscovei de a valorifica orice vulnerabilitate şi breşă între cele două state.

Cred că e deja conştientizată situaţia, dar îmi permit să reamintesc faptul că relaţia României cu Ucraina e de natură strategică şi reclamă atenţie şi întărirea importantă a ei. Vorbim aici despre interese care nu trebuie afectate de acţiuni care vizează interesele minorităţii române din Ucraina, o minoritate loială statului ucrainean, care s-a jertfit şi se jertfeşte în linia întâi, alături de majoritatea ucraineană, în Donbas.

Motivele sunt multiple: interesul comun în reforma sectorului de securitate şi capacitatea de apărare a Ucrainei în Est, recunoaşterea rolului de apărător al Occidentului asumat de Kiev acolo, fără să mai vorbim despre apărarea principiilor dreptului internaţional prin acţiunea sa; interesul de menţinere a Republicii Moldova pe cursul pro-occidental şi pro-european la care s-a angajat; gestiunea situaţiei în regiunea separatistă nistreană – cu referinţă directă la trilaterala Bucureşti-Chişinău-Kiev la nivel guvernamental astăzi, odată cu acţiunile şi poziţiile voluntare ale noului Preşedinte Dodon. Ba chiar şi gestiunea în comun şi coordonat a ieşirilor noului preşedinte al Republicii Moldova, sub influenţă rusă, în regiune.

România poate aduce multe, dincolo de fondul NATO, privind susţinerea apărării cibernetice a Ucrainei, contribuţiile la reforma sectorului de securitate sau creşterea capacităţii de apărare a Ucrainei.

Şi nu mai vorbim aici de necesitatea de armonizare strategică într-o viitoare trilaterală România-Polonia-Ucraina sau un format care să implice trilaterala România-Polonia-Turcia, reenergizată, la care să se adauge Ucraina. Asta pentru că regăsirea bilateralismului şi lansarea serioasă a trilateralelor şi formatelor variate sunt la îndemâna ţării noastre, pentru a putea creşte capacitatea de cunoaştere şi anticipare a evoluţiilor din regiune şi schimbul de cunoaştere şi înţelegere a proceselor regionale prin asemenea consultări.

Deci mă declar un susţinător al formulei parteneriatului strategic cu Ucraina. Iar România poate aduce multe, dincolo de fondul NATO, privind susţinerea apărării cibernetice a Ucrainei, contribuţiile la reforma sectorului de securitate sau creşterea capacităţii de apărare a Ucrainei. Toate, fireşte, în condiţiile în care sunt evitate tangaje şi tensiuni inutile pe linia minorităţii româneşti din Ucraina sau alte teme ale unor oficiali excesiv de voluntari, ce servesc interesele Rusiei lui Putin în divizarea şi antagonizarea româno-ucraineană.


Igor Dodon şi Vladimir Putin FOTO Facebook

image

Încercările de la Chişinău

Avem un Dodon. Cum procedăm?

Preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon, a efectuat prima sa vizită oficială, care s-a derulat, aşa cum era anunţat, la Moscova. Abordarea vizitei, luările de poziţie şi afirmaţiile făcute ca Preşedinte au stârnit deja confuzie şi reacţii de perplexitate la toate nivelurile. Contrar poziţiilor statului pe care îl reprezintă, preşedintele Dodon a revenit în cadrul tiradelor de campanie electorală şi al opiniilor sale personale, cu motivaţia excesivă a votului popular care l-a adus în această funcţie.

Limitele constituţionale ale acţiunii şi declaraţiilor prezidenţiale în exercitarea funcţiei

Este o întreagă discuţie relansată privind capacitatea Preşedintelui de a acţiona şi face declaraţii. Pe dimensiune declarativă, Preşedintele e om politic şi e liber să aibă opinii pe care să le exprime fără limite. Cum orice cetăţean al Republicii Moldova are drept la opinie, şi Preşedintele e la fel de îndrituit să se exprime. Însă atunci când trece la fapte şi acte, când exprimarea se face în contacte internaţionale, ca expresie a reprezentării statului Republica Moldova, aceste declaraţii făcute în faţa Preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin, de exemplu, cu desconsiderarea documentelor oficiale şi a obiectivelor statului pe care-l reprezintă, sunt acte sancţionabile ca încălcări ale Constituţiei şi depăşiri nepermise de mandat, voluntarism şi excese manifeste.

Fireşte că legitimitatea votului nu garantează deloc un drept la nerespectarea atribuţiilor constituţionale şi a legii, a poziţiilor statului Republica Moldova stabilite de majoritate şi de Guvern. Recursul la vot şi număr contra legalităţii arată subordonarea statului de drept, în opinia domnului Dodon, propriei sale voinţe individuale. Lucru, evident, inacceptabil într-o democraţie şi o republică parlamentară, indiferent cum e ales preşedintele.

Mai mult, ameninţarea cu referendumul constituţional e de asemenea o enormitate juridică, asta deoarece, admiţând că Igor Dodon chiar şi-ar dori să facă un asemenea pas, conţinutul unui asemenea referendum ar fi pro şi contra Dodon, l-ar vulnerabiliza major, ar fi respins de facto pe teme de imagine multiple. În plus, chiar dacă, prin absurd, referendumul ar trece, Parlamentul ar trebui să ia în discuţie un proiect de lege constituţională şi populaţia ar trebui să voteze modificarea constituţională într-un nou referendum. O procedură juridică ce nu garantează domnului Dodon în niciun caz faptul că, în timpul jocului, ar putea să dobândească aceste prerogative. Din contra, ele ar putea ajunge, cu suma acestor imponderabile realizate, de dragul dialogului, abia într-un viitor mandat. Estimarea noastră e că un asemenea demers e imposibil.

Unde însă lucrurile încep să se complice e la nivelul stabilităţii şi funcţionalităţii instituţiilor în Republica Moldova. Refuzul de a desemna un Ministru al Apărării – dacă are o expresie documentară clară, în condiţii corecte şi legale de adresare către Preşedinţie de către Guvern a propunerii, merge la Curtea Constituţională. Aceasta va răspunde, potrivit precedentelor în materie din România, după care a fost concepută Constituţia, că preşedintele poate refuza motivat o singură dată o lege la promulgare sau o numire. Cum însă Republica Moldova e o republică parlamentară, depinde de dreptul Preşedintelui de a returna sau nu legi, dacă şi această regulă se aplică sau Preşedintele e obligat să semneze legile.

Şi în cadrul altei atribuţii prezidenţiale lucrurile par complicate şi ameninţă să fie blocante: numirile de ambasadori. Dacă Igor Dodon respectă cele afirmate, că nu semnează decretele de numire a noilor ambasadori condiţionând de retragerea de către MAE şi Guvern a Ambasadorului din România, Mihai Gribincea, din nou subiectul e temă de recurs la Curtea Constituţională, chemată să decidă cine poate să îndeplinească atribuţiile Preşedintelui dacă acesta nu doreşte să le îndeplinească, şi în ce condiţii. Evident că varianta cea mai logică - fără să dau eu sfaturi cuiva, mai ales Curţii Constituţionale - este de a-l desemna pe numărul doi în Stat, Preşedintele Parlamentului, ca responsabil de îndeplinirea acestor atribuţii, dacă Preşedintele ales nu doreşte să le îndeplinească, stabilind clar şi în ce condiţii se poate face acest pas şi ce sancţiuni primeşte Preşedintele în consecinţă.

Cele două recursuri la Curte şi deciziile de acolo, împreună cu dezbaterea obligatorie în Parlament privind acţiunea şi declaraţiile preşedintelui Dodon la Moscova, cu eventualul act final al acestor dezbateri, oricare ar fi el – logic tot o sancţiune prin vot şi apel la intrarea în reguli sau tot o adresare la Curtea Constituţională - acestea devin acte prealabile pentru cazul menţinerii acestei formule de pseudo-grevă prezidenţială, iar dacă aceasta continuă să se manifeste, se acumulează acte în perspectiva unei posibile demiteri, când suma refuzului de îndeplinire a atribuţiilor, respectiv depăşire a atribuţiilor, se va fi acumulat şi va atinge masa critică pentru actul demiterii.


Igor Dodon FOTO Facebook

image

Costurile acţiunii Preşedintelui Dodon la nivel internaţional

Un al doilea plan de discuţie este, fireşte, cel extern. Aici autorităţile Republicii Moldova au un efort enorm de desfăşurat pentru a compensa cele declarate la Moscova de Igor Dodon, în vizită oficială, în calitatea sa de Preşedinte, în numele Chişinăului. Şi explicaţiile au început să curgă, ba chiar premierul a remarcat că face eforturi importante pentru a transmite mesajul că afirmaţiile lui Igor Dodon nu reprezintă nici agenda, nici obiectivele statului Republica Moldova. Însă acest pas nu e suficient.

Cred că discuţia privind dezbaterea în Parlamentul de la Chişinău, în noua sesiune, a celor afirmate de Preşedintele în funcţie e cea mai importantă şi mai credibilă, mai ales prin prisma acţiunilor şi concluziilor dezbaterii. E singurul gest ce poate proba hotărârea autorităţilor Republicii Moldova de a-şi continua planurile de reformă şi drumul european, explicând şi distanţa dintre opiniile personale ale Preşedintelui statului şi cele care privesc funcţia sa de reprezentare, respectiv politicile guvernului. Asta deoarece simplele declaraţii ale oficialilor de respingere a celor afirmate de Igor Dodon nu mai sunt suficiente.

În afara acestui demers, mai rămâne problematica directă legată de România. Igor Dodon a jignit direct, în tonuri complet neadecvate şi inacceptabile, România, cum a jignit şi UE. De data aceasta, chiar dacă afirmaţiile sale identitaro-istorico-revanşiste pot fi situate în spaţiul declaraţiilor politice, pentru un stat care acordă atât sprijin şi bani şi finanţare directă şi indirectă statului Republica Moldova şi cetăţenilor săi, afirmaţiile „politice” ale lui Igor Dodon reclamă o poziţionare şi explicaţii extinse.

E motivul pentru care mă aştept fie la o invitare a Ministrului de Externe al Republicii Moldova la Bucureşti, în paralel cu chemarea ambasadorului pentru consultări, fie prezentarea directă a Ministrului de Externe, din proprie iniţiativă, pentru a furniza clarificări. Sunt gesturi normale, decente, şi care vor avea loc fără mare tam-tam, dar care sunt absolut obligatorii. Până la urmă, Chişinăul trebuie să explice cum vede relaţia mai departe şi modul de îndiguire a Preşedintelui, respectiv formula de gestionare a costurilor aduse de declaraţiile sale belicoase şi jignitoare la adresa României şi românilor, din stânga şi din dreapta Prutului deopotrivă, mulţi fiind cetăţenii Republicii Moldova.

Ce putem spune este că Igor Dodon s-a lins pe bot de o vizită prea apropiată în România.

Până la această oră, reacţiile publice ale autorităţilor române au fost mai degrabă decente şi rezervate, evitându-se precipitarea şi emoţiile excesive. MAE român a vorbit despre inadecvare, comportament nepotrivit, Preşedintele României, în discursul său în faţa Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, a invitat la respectarea Constituţiei şi a atribuţiilor constituţionale de către noul preşedinte şi la responsabilitate, în timp ce a anunţat continuarea susţinerii reformelor. Pe de altă parte, purtătorul de cuvânt al doamnei Federica Mogherini a făcut o vagă referire la libera circulaţie şi spaţiul de liber schimb, ca avantaje ale Republicii Moldova, (simpla referire şi aducere în prim-plan poate atrage atenţia că aceste avantaje pot fi şi pierdute) şi a lăsat pentru moment neterminată exprimarea analizei, spunând doar că aşteaptă cu nerăbdare vizita lui Dodon la Bruxelles. Însă ne aşteptăm ca această continuare a răspunsului să vină imediat după vizită.

Aceasta e dezvoltarea în spaţiul public: calm, cumpănit, dar ferm şi cu gesturi diplomatice, care pot fi lecturate ca sancţiuni. Cum arată misivele şi schimbul de opinii pe canale diplomatice şi informale, vă las doar să ghiciţi. Ce putem spune este că Igor Dodon s-a lins pe bot de o vizită prea apropiată în România. Sau de o trecere a oficialilor români care ajung la Chişinău şi pe la Preşedinte. Iar după prima vizită de prezentare la Bruxelles, cred că a treia vizită oficială nu va veni prea repede. Nici la Kiev, nici la Bucureşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite