Iar intrarea Rusiei pe faţă în război, în septembrie 2015, de partea lui Bashar al Assad, a relansat conflictul sectar şiiţi-sunniţi, care s-a concretizat prin epurarea suniţilor majoritar de pe unde îi găseau şi alungarea lor în valuri de imigraţie către Europa.

Trebuie spus că aceasta nu a fost prima operaţiune ordonată şi semnată de către Preşedintele Donald Trump. Anterior, sub consilierul pentru Securitate naţională Michael Flynn, când James Mattis nu era încă secretar al Pentagonului, fusese ordonată operaţiunea în Yemen, soldată cu uciderea unor civili, pierderea unor elemente de tehnică modernă şi a unui număr de soldaţi din trupele speciale. Ulterior, şi alte decizii privind prezenţa trupelor în teatrele de operaţiuni au fost luate, inclusiv în Siria, vizând trupe de infanterie/marines, nu numai trupe speciale.

De această dată, preşedintele Trump avea nevoie de o victorie. Până să fie încercat şi testat de Vladimir Putin, administraţia Trump a fost pro-activă. A creat a prima problemă pentru a-l testa pe liderul chinez, aflat pe teritoriu American, şi pe cel rus, în pragul vizitei secretarului de stat Rex Tillerson la Moscova. Mai mult, conform prototipului gândirii lui Steve Bannon, principalul consilier de strategie al lui Trump, percepţia e mai importantă decât realitatea. Aşa a câştigat Trump, aşa îşi va duce preşedinţia, iar situaţia de dificultate a audierilor din Congres în Afacerea Trump-Rusia avea nevoie de o deturnare, de o acoperire, de un eveniment bombă care să probeze la nivelul percepţiei publicului, exact contrariul.

Unii vorbesc despre revenirea lui Trump la Neocons. A părăsit izolaţionismul naţionalist şi „America first” şi a realizat că „America Great Again” este doar dacă e măreaţă la nivelul lumii. Intervenţionismul, politica ofensivă, în forţă, implicarea se redesenează în structura politicii externe a lui Trump. După atacul din Siria vom vedea dacă acţiunile din Orientul Mijlociu se vor amplifica şi înmulţi, dar cert este că în Siria, status-quo-ul lui Bashar al Assad şi al dominaţiei ruse asupra afacerilor regiunii a fost spulberat.


Este pentru prima oară când armata americană atacă direct forţele regimului Assad/Foto: EPA

Atacul din Siria: Trump şi ieşirea din impas

Atacul cu rachete din Siria care a vizat baza aeriană de unde au fost lansate atacurile cu gaz sarin la adresa rebelilor din oraşul sirian Khan Shaykhun, din provincia Idlib, a făcut să curgă râuri de cerneală: schimbarea posturii strategice a Americii, un preşedinte puternic, revenirea intervenţionismului unilateral American, Irak 2 şi aşa mai departe. Iar percepţia publică a fost supusă noianului de zgomot privind semnificaţia acestei intervenţii, zgomot creat special pentru a acoperi motivul real al intervenţiei.

Legitimitatea a fost clară şi a dus la susţinerea bipartizană a atacului, dincolo de dezbaterea privind acordul Congresului American, în timp ce şi populaţia americană a marcat susţinerea clară pentru preşedintele Trump legat de această intervenţie. Atacul cu arme chimice şi cei 86 de morţi sunt o încălcare directă a Convenţiei privind utilizarea armelor chimice, în care Siria e parte din 2013, când a predat, prezumtiv, toate armele sale chimice. E adevărat că, ulterior, a construit altele sau le-a utilizat pe cele ascunse la acea vreme. Cum responsabilitatea utilizării atacului cu gaz sarin îi revine lui Bashar al Assad – chiar dacă ar fi fost vorba despre vreun militar sau ofiţer de informaţii mai voluntar care a lansat atacul – reacţia a fost naturală.

Însă de reţinut sunt marile întrebări: de ce să fi făcut Assad prostia asta? Răpunsul e firav şi apare doar în interviurile sale recente care susţin că epoca negocierii s-a încheiat, nu se poate obţine nimic, unica soluţie e cucerirea teritoriului său şi victoria totală. Fireşte că se impune a doua întrebare: de ce Assad schimbă astfel exilul la Moscova, cea mai gravă variantă a sa de până acum – deşi exista şi varianta acceptabilităţii sale, până acum o săptămână – pe boxa acuzaţilor într-o instanţă internaţională şi ani grei de închisoare? Apoi de ce doar 86 de morţi? Dacă era un atac masiv cu gaz sarin, acesta fiind şi persistent, ar fi generat mult mai multe victime.

Mare parte a acţiunii politice ale administraţiei Trump e legată de dirijarea percepţiilor publice, pe modelul filosofiei lui Bannon, consilierul principal strategic al Preşedintelui SUA.

Partea rusă invocă un bombardament asupra unui depozit de gaz sarin al opoziţiei, care ar fi determinat accidentul. O fi. Responsabilitatea ar fi tot a lui Assad, doar că varianta aceasta ar exonera Rusia de răspundere. Într-adevăr, orice altă variantă a unui atac cu armă chimică presupune că aceasta este în posesia lui Assad, fie venită din Iran (nu cred că Rusia ar fi livrat direct), fie produsă pe loc. În schimb, complicitatea şi neaplicarea garanţiilor Rusiei din 2013 privind încheierea târgului şi predarea tuturor cantităţilor de arme chimice antrenează şi responsabilitatea directă a Moscovei, a Rusiei lui Putin, condamnabilă direct. De altfel, Casa Albă a anunţat ancheta în privinţa implicării Moscovei în atac.

Apoi a existat comunicarea cu Moscova pe canalul militar, canal suspendat după atac de către Putin. Şi nici antiaeriana rusă, nici scutul antirachetă din teatru, care protejează bazele Tartus şi Latakia, nu au reacţionat pentru a intercepta rachetele americane. O conivenţă pe care doar evacuarea bazei vizate sau un teatru ieftin jucat de cei doi actori mari, ar putea-o explica. Iar asigurările că relaţiile nu s-au schimbat ireversibil şi menţinerea vizitei secretarului de Stat Tillerson la Moscova nu fac decât să sublinieze acest tip de înţelegere, în ciuda diatribelor premierului Medvedev, care a relevat posibilitatea unor ciocniri ruso-americane în Siria chiar în noaptea fatidică.

Deci Trump şi-a asigurat fără probleme un paravan pentru a proba relaţiile tensionate cu Rusia. Asta în plină evoluţie a scandalului Trump-Rusia din Congres, acolo unde nici măcar atacurile la fostul consilier pe Securitate naţională Susan Rice şi discuţia privind ascultarea membrilor campaniei prezidenţiale a lui Trump nu au putut deturna subiectul. (Nu că cele relevate de aceste înregistrări ar fi mai puţin corecte, iar relaţiile vinovate cu Rusia ale acestora mai puţin reprobabile). Acum a făcut-o atacul din Siria, care a schimbat agenda publică, pe cea a televiziunilor şi a deturnat atenţia de la scandal, dând şi o probă directă, prin atacul respectiv, a unor relaţii reci cu Rusia. E de ajuns? Vom vedea dacă subiectul poate fi ascuns atât de repede şi de simplu. Însă trebuie subliniat că mare parte a acţiunii politice ale administraţiei Trump e legată de dirijarea percepţiilor publice, pe modelul filosofiei lui Bannon, consilierul principal strategic al Preşedintelui SUA. Deci deseori motivaţiile trebuie căutate aici, nu în acţiuni de politică externă.

Realitatea motivaţiei atacului şi nevoia de a lovi obiectivul nu o vom cunoaşte, cel mai probabil, pe parcursul vieţii noastre.

După atâtea înfrângeri, Trump şi America aveau nevoie, deopotrivă, de o victorie. De o acţiune. Şi a avut-o în Siria. De văzut însă ce a distrus atacul, dacă merita operaţiunea montată pentru ţintele stabilite (avioane în reparaţie, ne spune presa rusă), în condiţiile în care depozitul de gaz sarin nu a fost atins, pentru a nu produce o catastrofă (confirmă Pentagonul). Dar arma chimică e acolo, în acea bază. Probabil că planificarea a vizat însă ceva important lovit aici, care era pe lista de ţinte şi lovituri iminente a Armatei SUA, eventual transmise de intelligence-ul israelian (extrem de rapid în a comenta şi saluta atacul, după care multe comentarii au mers în sensul existenţei unei solicitări/informări israeliene care a generat acţiunea). Deci ţintă oportună, obiectiv necesar, întăreşte relaţia cu Israelul, pune în situaţie dificilă Rusia, lansează disputa pe cuceririle militare ale lui Assad pe teren, creează avantaje de imagine lui Trump. Realitatea motivaţiei atacului şi nevoia de a lovi obiectivul nu o vom cunoaşte, cel mai probabil, pe parcursul vieţii noastre.


Preşedintele sirian Bashar al-Assad FOTO EPA

Iniţiativa americană în Siria: relansarea conflictelor de reaşezare din Orientul Mijlociu

Una dintre consecinţele atacului de retaliere lansat de către SUA în Siria ca urmare a utilizării de către regimul Bashar al Assad, susţinut de Rusia, a atacului cu arme de distrugere în masă, arme chimice, asupra propriei populaţii, este aceea a unei acţiuni afirmative de interes marcat explicit, de către Statele Unite. Este cea mai clară desprindere de ideea unei Americi retractile şi închise în propriul continent, dezinteresată de lume şi preocupată de agenda internă. Dacă cineva a avut temeri reale în această direcţie, răspunsul îl avem foarte clar: o Americă măreaţă astăzi este doar o Americă implicată la nivel internaţional.

În al doilea rând, acţiunea SUA reprezintă şi o declaraţie de intenţie extrem de clară în privinţa contestării status quo-ului în Siria. Şi nu e vorba aici despre contexte mai largi din Orientul Mijlociu, asupra cărora vom reveni, ci strict despre conflictul din Siria. Astfel, regiunea controlată de regimul lui Al Assad şi de Rusia nu este un dat, nu e considerată decât o achiziţie vremelnică, de război, obţinută inclusiv printr-o serie de atacuri cu armă chimică la adresa populaţiei şi a insurgenţei. Deci e contestată de plano. Această parte a „Siriei utile” nu va intra în negocierile de pace în acestă formă, deci SUA revendică, pe lângă propriul loc la masă, şi începerea negocierilor de la o altă postură pe teren (lucru subliniat deja de înalţii responsabili politici şi militari americani).

În al treilea rând, Bashar al Assad însuşi este astăzi contestat. Dacă în urmă cu o săptămână exista posibilitatea ca nimeni să nu se mai agaţe de această condiţie a eliminării lui Assad din viitorul Siriei, astăzi prezenţa sa la negocieri şi în orice formulă de tranziţie e exclusă. El însuşi a ieşit public în interviuri pentru a spune că nu se poate negocia cu opoziţia, că varianta unui federalism cu kurzii e, de asemenea, inacceptabilă şi că doar victoria împotriva rebelilor e o variantă pe care o ia în considerare. Azi, Assad nu mai e parte a soluţiei, mai rău, nici măcar ieşirea cu tot cu averea în refugiu la Moscova nu mai e acceptabilă Occidentului, ci numai prezentarea sa în faţa Tribunalului Penal Internaţional pentru crime de război.

SUA sub Trump reafirmă doctrina intervenţionismului ca tip de instrument şi acţiunea militară ca pârghie.

Siria e deja un nod gordian ce reuneşte toate categoriile de trupe pe teren: mai întâi trupele proprii ale SUA şi Rusiei, trupe regulate, tancuri, anti-aeriană şi trupe speciale, apoi Turcia, cu propriile trupe pe zona cu lăţime de 100 km la vest de Eufrat. Lângă trupele americane sunt trupele Forţelor Democratice Siriene, majoritar kurde, care privesc războiul împotriva terorismului şi a Daesh/Stat Islamic ca pe propriul Război de Independenţă, pentru crearea propriului stat. Şi Turcia are Armata Siriană Liberă şi proprii săi rebeli turkmeni, arabi sirieni, sunniţi cu toţii, dar apără şi principiul ca zonele ocupate de diferitele etnii şi secte înainte de război să fie conservate, deci turkomanii şi arabii, la fel kurzii şi allawiţii, ca şi druzii, creştinii maroniţi sau alte etnii mai mici să-şi păstreze răspândirea etnică. La nivelul actorilor regionali, nu trebuie să uităm intervenţiile israeliene, urmează trupe şi proxy iranieni, miliţiile şiite irakiene, Hezbollahul libanez şi armata allawită, dar şi opoziţia susţinută de Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Rezultatul e maxima complicaţie etnică-sectară-confesională.

Dar poate subiectul cel mai important marcat de atacul american în Siria este afirmarea tranşantă şi puternică a repunerii în discuţie a liniilor de demarcaţie şi influenţelor statuate în ultimii ani în tot Orientul Mijlociu. SUA sub Trump reafirmă doctrina intervenţionismului ca tip de instrument şi acţiunea militară ca pârghie, mai mult sau mai puţin unilaterală, dacă e să discutăm tezele Rusiei şi Iranului, perdanţi de poziţie în aceste intervenţii. Acţiune militară unilaterală prin decizie, potrivit interesului naţional american şi prin acţiunea asumată exclusiv de SUA, dar deloc unilaterală prin coordonarea cu aliaţii şi informarea celorlalţi actori de pe teren, în primul rând Rusia.

Mă întreba cineva zilele trecute dacă va fi pace în Orientul Mijlociu. Da, probabil, la stabilizarea regiunii. Dar acţiunea de joi noapte a Washingtonului anunţă reaşezare, repunere în discuţie a situaţiei, schimbarea situaţiei pe teren care nu se face decât prin război şi confruntare militară, iar procesele de pace vor pleca de la noile realităţi după reaşezare, că şi-o doresc sau nu actorii care credeau că au împărţit regiunea şi au forţat o pace separată la Astana (Rusia, Iran, la care s-a alăturat, conjunctural, şi Turcia).


Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan (stânga) şi omologul său american Donald Trump (dreapta) FOTO shoebat.com

După atacul SUA din Siria, apropiere turco-americană înaintea referendumului prezidenţial al lui Erdogan

Atacul de la baza siriană Shayrat a avut un efect secundar important în ceea ce priveşte relaţiile turco-americane. Nu ştim dacă, din start, atacul a fost privit şi cu această valoare de întrebuinţare, dar cu certitudine efectul este unul vizibil. Chiar înaintea referendumului pentru trecerea la o republică prezidenţială şi întărirea atribuţiilor şi puterii preşedintelui Recep Tayyp Erdogan, această reapropiere şi redesenare de interese comune pare de bun augur, mai ales după ce relaţia Ankarei cu Moscova s-a răcit brusc în ultima perioadă, pe baza susţinerii separatiştilor kurzi, amplasarea unei baze militare ruse în apropierea frontierei cu Turcia şi atacuri aeriene ruse împotriva rebelilor sirieni susţinuţi de Turcia, de asemenea în apropierea frontierei sale.

Cea mai clară cooperare a apărut în momentul atacului cu gaz sarin. Autopsia victimelor a fost realizată în Turcia, iar rezultatele autopsiei au arătat că în atacul comis în 4 aprilie în oraşul sirian Khan Shaykhun, din provincia Idlib, au fost folosite arme chimice. Ministrul turc al Justiţiei, Bekir Bozdag, şi-a asumat comunicarea rezultatelor, inclusiv relativ la impactul şi rănile provocate şi cu sursa atacului, respectiv substanţa utilizată - gaz sarin. Treizeci şi două de persoane rănite în atacul de marţi au fost aduse în Turcia, iar trei dintre ele au murit. Potrivit unui nou bilanţ furnizat de Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO, organizaţie neguvernamentală cu sediul la Londra), 86 de persoane, dintre care 30 de copii şi 20 de femei, au fost ucise marţi în atacul chimic din nord-vestul Siriei.

Dacă Washingtonul şi capitalele europene vorbesc mai timid despre aducerea lui Al Assad pentru a răspunde pentru crimele împotriva umanităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă la Ankara.

Reacţia Turciei a fost sincronă cu cea americană şi occidentală în urma acestui atac, fiind condamnată deopotrivă utilizarea armelor chimice asupra populaţiei civile de către regimul Bashar al Assad. În plus, referinţele la angajamentele internaţionale ale Siriei, neutilizarea armelor de distrugere în masă, aderarea la Convenţia privind armele chimice, predarea acetora în 2013 către comunitatea internaţională spre a fi distruse, toate sunt subliniate de Ankara la fel cum au fost de către Paris şi Washington. Diferenţa minoră apare atunci când e vorba despre responsabilitatea Rusiei în atac: aici doar administraţia Trump vorbeşte despre complicitate sau indolenţă şi tolerarea prezenţei armelor chimice şi a utilizării lor de către regimul Al Assad, ba chiar se anunţă o anchetă în acest domeniu, în condiţiile în care nici europenii, nici Ankara nu au abordat subiectul responsabilităţii Moscovei în atacuri.

Un alt punct de convergenţă s-a dovedit a fi cel al imposibilităţii ca Bashar al Assad să fie parte a viitorului Siriei. Atât Ankara, cu mare satisfacţie, cât şi Washingtonul şi capitalele europene tratează acest subiect de pe aceste poziţii. E adevărat că, dacă Washingtonul şi capitalele europene vorbesc mai timid despre aducerea lui Al Assad pentru a răspunde pentru crimele împotriva umanităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă la Ankara, unde subiectul răspunderii internaţionale a liderului alawit nu e discutat deloc.

Nu în ultimul rând, o convergenţă de opinii apare şi asupra atacurilor americane, care sunt susţinute fără nicio rezervă, ca şi formele de legitimitate şi legalitate ale lor, de către Washington, capitalele europene şi Ankara. Coeziunea Occidentului aliat este, astfel, refăcută ca urmare a acţiunii americane, un lucru ce trebuia, poate, reconfirmat. Turcia are trupe pe teren, trupe proprii, are interpuşi şi trupe de opoziţie siriene pe care le susţine, de origine turkmenă şi arabă sunită, şi e pe teren în imediata apropiere a trupelor de blindate şi antiaeriene americane, care separă această prezenţă de trupele SDF majoritar kurde, pentru a evita eventualele ciocniri turco-kurde. Aici rezidă şi principala divergenţă turco-americană, care vizează diferitele grupări kurde şi calificarea drept teroriste a anumitor structuri kurde din Siria, cu precădere YPG-PYD, pe care Turcia le leagă de PKK. Însă cooperarea pe teren s-ar putea aprofunda dacă SUA decid ca zonele aflate sub controlul lui Assad să fie contestate pe toată linia de opoziţia siriană susţinută de trupele americano-turce, cu suport material şi logistic saudit şi emiratez. O asemenea perspectivă întăreşte şi mai mult cooperarea celor două state aliate, păstrând speranţa Ankarei că nu va avea loc şi crearea unui stat kurd ca urmare a războiului din Siria.