Oricât de mult ar încerca unii analişti politici să ne convingă că schimbările consfinţite de rezultatul referendumului din Turcia nu ar fi chiar atât de îngrijorătoare precum ar putea părea ele la prima vedere, câteva lucruri sunt mai presus de orice îndoială. Astfel:

1. Puterile sporite acordate unui preşedinte care până în anul 2029 ar putea fi nimeni altul decât însuşi dl. Erdogan creează premisele amplificării minusului de democraţie devenit vizibil îndată după adevărata ori inventata lovitură de stat din iulie 2016.

2. Minusul de democraţie s-a decontat îndeosebi în ceea ce priveşte capitolul drepturilor omului şi libertatea de conştiinţă. După evenimentele din iulie, au urmat morţi suspecte, crime în lege, închideri de şcoli şi de universităţi, epurări în rândurile cadrelor mai liberale ale Armatei, executarea, uneori fără judecată, a unor ofiţeri superiori cu înaltă pregătire dobândită în centrele NATO, concedierile unor profesori formaţi în şcoli occidentale.

3. Acordarea unor drepturi sporite însăşi persoanei ce a ordonat toate acestea chiar din 16 iulie 2016 este primejdioasă fiindcă pare mai mult ca sigur că acţiunile în forţă se vor intensifica, de data asta cu binecuvântarea şi la adăpostul Legii fundamentale a ţării. Vor deveni, probabil, fapte la ordinea zilei persecuţiile împotriva celor care gândesc altfel decât preşedintele ţării, care îşi întrevăd în alt mod decât vrea acesta propriul viitor şi care au o altă perspectivă asupra viitorului ţării. Neacceptând, în esenţă, ca 94 de ani de progrese pe calea democratizării şi europenizării să fie şterse ca urmare a unui referendum bănuit a nu se fi desfăşurat cu maximă acurateţe.

4. Rezultatele referendumului de duminică pot să fie semnul că, aşa după cum scriam în comentariul publicat la cald, chiar duminică seara, Turcia se pregăteşte să părăsească Europa şi, deopotrivă, să iasă din secolul al XXI lea.

Or, în astfel de condiţii este îngrijorător să afli că:

1. Preşedintele celei mai mari democraţii din lume găseşte cu cale să aplaude victoria cuiva care a pus gând rău democraţiei.

2. Politica de decenii a Statelor Unite în favoarea respectării drepturilor omului, ridicarea acesteia, în anii 80 ai veacului al XX lea, de preşedintele Ronald Reagan, şi el republican precum dl. Trump, la rang de condiţie absolută în absenţa căreia nu putea fi imaginată nici o concesie posibil a fi făcută regimurilor comuniste est-europene în anii Războiului rece este pur şi simplu spulberată de nişte felicitări pe care actualul preşedinte al SUA era mult mai bine să nu le fi trimis vreodată.

3. Felicitările d-lui Trump sunt cu atât mai inadecvate cu cât destinatarul lor este una şi aceeaşi persoană, dl. Recep Erdogan, care cu câtva timp în urmă a declarat că de acum încolo va trebui să îi fie frică să meargă pe stradă oricui va pune la îndoială noua orientare a politicii din ţara sa.

4. Ne putem întreba câtă încredere vom mai putea avea de acum încolo în determinarea Statelor Unite de a lupta cu aceeaşi hotărâre împotriva terorismului internaţional care are la bază instaurarea fricii când preşedintele celei mai mari democraţii din Lume îşi află timp să îl felicite, să aibă gânduri tandre pentru un apologet al ei?

5. Felicitările adresate de dl. Trump preşedintelui Turciei sunt în totală contradicţie cu opiniile pe aceeaşi temă, cu nervozitatea cărora le-a dat expresie la Berlin cancelarul Angela Merkel.

Or, o atare diferenţă de atitudine readuce în actualitate îndoielile referitoare la un discurs pe aceeaşi voce al marilor puteri ale Lumii. La unitatea de vederi din interiorul NATO. Or, tocmai din această perspectivă sunt încă şi mai importante alegerile prezidenţiale din Franţa. Ne reamintim că atunci când s-au aniversat 60 de ani de la debarcarea din Normandia, mulţi comentatori politici au observat că francezii erau mai apropiaţi de foştii lor ocupanţi germani decât de americanii eliberatori. Vom vedea dacă vor rămâne astfel cu administraţia doamnei Merkel.